Confesiunile unei uituce

Acesta este un articol care sper să facă dreptate tuturor uitucilor de bună-credință pe care lumea îi privește mereu cu o sprânceană ridicată. Îmi doresc ca oamenii să înțeleagă cum e viața cu o minte aiurită. De câțiva ani am devenit din ce în ce mai uitucă. Și dacă la început episoadele în care mă întâlneam cu oameni de care nu-mi aminteam erau amuzante, în timp, au devenit o sursă de stres și de gafe. Nu mai știu pe cine știu, de unde știu, fac eforturi mari să nu greșesc și până la urmă tot ajung să mă dau de gol că… pur și simplu nu îmi amintesc. Nu-mi place când oamenii mă întreabă dacă am văzut un film anume, dacă îmi amintesc scene din el sau nume de actori. Pentru că invariabil spun că nu. Nu reușesc să rețin date, nume, etc.

Când ajungi la acest nivel de profesionalism în a defila amnezic prin lume, începi să dezvolți tot felul de strategii ca problema ta să treacă neobservată. De exemplu le zâmbești tuturor oamenilor de la un eveniment. Nu știi niciodată pe cine știi. Apoi, dacă cineva vine spre tine cu o abordare familiară, cauți în discuție orice referire care te-ar putea ajuta să faci o conexiune. Cu un loc de muncă, o școală, un curs, un eveniment, cunoștințe comune…
Însă oamenii de cele mai multe ori nu te ajută! Le faci cunoștință cu cei de lângă tine și abia aștepți să îi auzi spunându-și numele când se prezintă. Și cade bomba: “Maria”, “Alex”. Ajutor!!! Maria, și mai cum?

Colegul meu Filip de la Digi24 îmi spunea uneori cu încântare: “Ție pot să îți zic același banc de două ori!”. Da, e adevărat, există și astfel de avantaje. Un alt avantaj al uitucului este că se poate bucura de mai multe ori de aceeași veste bună. De câte ori mi-a spus Iulia Ionescu că pleacă în Statele Unite și va vizita sediul Facebook, de atâtea ori eu am sărit în sus de bucurie și am felicitat-o. Nu e grozav? Reversul medaliei e că mă și întristez de aceeași veste proastă de mai multe ori. Recent am fost foarte tristă când am re-aflat că Joe Cocker a murit. În 2014.

Sunt, de asemenea, un real sprijin pentru alți uituci din jur. Când mă văd pe mine cum uit, brusc lor li se pare că ei sunt bine.

Dar am și eu modelele mele, oameni care îmi dau curaj! Recent am cunoscut un alt amnezic care mi-a povestit că aproape jumătate de an după ce și-a schimbat serviciul s-a dus în fiecare dimineață la job-ul vechi. Acolo își amintea de schimbare și pleca spre cel nou.

Altă dată la un bistro eram pe fugă și am comandat o salată. Mi-au adus tacâmurile, oliviera, un pahar cu apă și după 20 de minute ospătărița m-a privit surprinsă: ați comandat ceva? Aceștia sunt oamenii care mă inspiră!

De altfel, există câteva lucruri care fac parte din cotidianul unui uituc cronic, pe care numai un alt om cu capul în nori le poate înțelege. Câteva exemple timide:
– deschizi gura să spui ceva și realizezi că ai uitat ce voiai să spui;
– există întotdeauna un lucru pe care nu îl găsești;
– există întotdeauna un loc surprinzător în care găsești lucrurile pe care le-ai rătăcit…
– ai foarte multe idei pe care le uiți înainte să apuci să ți le notezi;
– ai mereu sentimentul că mai era ceva de făcut, de luat, de zis… E mereu ceva care îți scapă;
– suni pe cineva și când te sună înapoi te uiți mirat la numele de pe ecran, încercând să îți amintești cine e persoana;
– schimbi des parolele, nu din motive de securitate, ci pentru că nu reușești să ți le amintești;
– îți crește tensiunea de câte ori auzi o propoziție care începe cu ”Îți mai amintești…”;
– nu știi niciodată în ce an ai terminat școala, în ce an te-ai angajat la locul de muncă, în ce an ai fost la concertul Phil Collins, în ce an ai plecat în vacanță la Roma și uneori nu ești sigur nici chiar în ce an ești;
– începi să-i spui unui prieten ”nu mai știu cine mi-a spus că …” și în secundele următoare auzi: ”eu ți-am spus”.
Lista rămâne deschisă pentru a fi completată de alți ”colegi de suferință”.

Și pentru că primul pas pentru a rezolva o problemă este să o recunoști, eu am început să le povestesc deschis oamenilor despre faptul că nu țin minte. Din păcate cei mai mulți cred că mă alint. La un moment dat însă, într-o călătorie la Sibiu cu mai mulți bloggeri, se pare că am fost, în sfârșit, luată în serios. Vizitam de două zile Muzeul Astra. Și la un moment dat în fața noastră era o barieră. Încerc să fac o glumă să spun că trebuie să trecem pe dedesubt ca la ”hoola hoop”. Și realizez că se numește altfel (limbo), dar nu găseam cuvântul. Și după o scurtă pauză întreb: cum se numește asta? Aud un răspuns ferm, de la Raluca Cojocaru: ”Muzeul Astra!”. Era convinsă că nu mai știam unde sunt…

Sunt nenumărate întâmplări prin care trece un uituc în fiecare zi. Îmi propusesem să vă spun mai multe… doar că, desigur, nu mi le mai amintesc. Partea bună este că oamenii de știință spun că aiuriții sunt mai creativi și mai inteligenți. Așa că vă rog, atunci când întâlniți o persoană care uită, nu îi luați asta în nume de rău. Bucurați-vă de multele momente haioase pe care le veți trăi pe seama ei, prietenii mei pot garanta asta!

Îți recomand să citești și 7 semne că ești mai inteligent decât majoritatea sau Cele mai amuzante zile internaționale (”I forgot Day” se sărbătorește pe 2 iulie! ), dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.

Te invit să urmărești poveștile mele în imagini și pe Youtube sau Instagram.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio