Am început povestea mea cu televiziunea foarte devreme, la 16 ani, motiv pentru care, până ”am crescut mare”, am realizat multe emisiuni muzicale. Așa am ajuns să cunosc mulți artiști, iar carierele noastre au ”crescut” împreună. Zoli Toth este unul dintre oamenii pe care îi știu de mulți ani. Chiar dacă ne întâlneam mereu în jurul unui eveniment muzical, deseori, în interviurile tv pe care le făceam, am atins multe subiecte legate de preocuparea noastră pentru o lume mai bună și mai responsabilă. În vremea în care conceptul de responsabilitate socială nu exista în România și nici discuțiile ample de astăzi legate de protecția mediului. Am avut asta în noi. Și iată, mulți ani mai târziu, fiecare dintre noi este implicat în proiecte pentru comunitate: Zoli un militant pentru ecologie și educație muzicală, eu în jurul problemelor sociale.
Recent, rolurile s-au inversat și Zoli mi-a luat mie un interviu despre implicarea în CreateAthon România. Și a fost o ocazie de a ne aminti cum adesea povesteam împreună despre rolul terapeutic și educațional al muzicii, pentru că Zoli Toth este și profesor. Și pentru că astăzi este ziua lui, dar și pentru că vreau ca aceste povești să rămână, vă invit să citiți un interviu despre educație, muzică și respect cu Zoli Toth.
Cu Zoli Toth, la interviurile Ecofrecvența
Dragă Zoli, îmi permit o adresare informală pentru că ne știm de foarte mulţi ani. De altfel, îţi propun astăzi să vorbim despre cum a ajuns băiatul care bătea, foarte bine şi cu succes, la butoaie, în muzicianul complex de astăzi, activistul, profesorul, tatăl responsabil. Ai foarte multe roluri importante… Aş începe aşa, un pic ca la psiholog, cu copilăria ta. Care sunt lucrurile din copilăria ta care crezi că te-au structurat pe tine astăzi, te-au făcut să fii omul care eşti acum?
Ştiam că va fi un interviu altfel. Cu siguranţă, educaţia de acasă. Eu provin dintr-o familie de muzicieni. Unde mama este profesoară de pian şi dirijoare a unui cor feminin care se numeşte „Carmina Dacica”. Tatăl meu este muzician de asemenea, fost clarinetist, care a devenit între timp corist al Filarmonicii „Banatul” din Timişoara. Şi, datorită faptului că ascultam muzică 24 din 24 pentru că, nu-i aşa, artiştii nu prea dorm noaptea, vrând-nevrând am intrat într-un cerc, într-o centrifugă din care e foarte greu să ieşi şi mă bucur că mi s-a întâmplat asta. Mă consider un om norocos. Chiar dacă pentru ceea ce sunt astăzi a trebuit să fac nişte sacrificii, la un moment dat. Cu siguranţă educaţia, mediul în care am trăit, vecinii, prietenii pe care îi aveau părinţii mei, prietenii pe care mi i-am făcut în timp şi probabil faptul că vin din Timişoara, care înainte de 1989 era un oraş cu o deschidere mai mare către Occident.
Ca să îţi dau un mic exemplu, în momentul în care mergeam să jucăm fotbal, pentru că orice băiat, când este mai mic, joacă fotbal, indiferent dacă este muzician sau nu, aveam o echipă a blocului în care eram cinci naţionalităţi: eram un maghiar, un neamţ, un sârb, un român şi un ţigan. Şi de cele mai multe ori, eram cea mai bună echipă din cartier.
Asociem foarte mult ideea de artist cu o viaţă boemă. Noi credem că artiştii nu fac mare lucru, aşteaptă să le vină tot timpul o inspiraţie. Eu cred însă că, cel puţin în ceea ce te priveşte, dar nu numai, e vorba şi de foarte multă disciplină. Cât e boemie şi cât e muncă şi disciplină în viaţa ta de artist?
Cred că ideal ar fi să fie o combinaţie, ca în orice meserie. Indiferent dacă vrei să fii un gunoier foarte bun, un sportiv foarte bun. Sau un muzician bun. Ba poate chiar şi un politician bun. Trebuie să citeşti, trebuie să munceşti, trebuie să te delimitezi câteodată de mase, trebuie să încerci câteodată să priveşti din alt unghi decât din cel în care priveşte toată lumea. Şi cred că este foarte important să îndrăzneşti. Degeaba munceşti foarte mult şi nu îndrăzneşti să ieşi din tipare.
E adevărat, sunt momente în care sunt boem, sunt momente în care îmi vine inspiraţia în diferite locuri şi momente ale zilei, văd un titlu al unei cărţi sau, de ce nu, poate ritmul pe care îl bate unul dintre copiii în casă. Nu ştiu, sunt fel şi fel de momente. Dar cu siguranţă nu se poate trăi doar din boemie. Şi cred că inspiraţia trebuie şi ea răsplătită. Dacă doar îţi vin nişte momente în viaţă şi tu nu le exploatezi, cred că vei fi pedepsit la un moment dat şi această inspiraţie n-o să mai vină.
Ai făcut liceul de muzică, ai făcut Academia de Muzică, ai şi predat puţin, dar ai fost profesor de muzică. Tu ai tratat muzica, acum înţeleg, vine din familie, ca pe o profesie, în primul rând. Poate şi ca o mare pasiune, dar ai luat-o foarte în serios. Te-ai pregătit pentru asta toată viaţa ta. Ai ştiut foarte clar ce vrei şi te-ai pregătit foarte mult. Aş intra acum în rolul, aşa, al unui tânăr de 15 ani, să zicem, care visează să fie pe scenă, să fie artist. De ce atâta muncă? Nu există o cale mai uşoară?
Unii au avut noroc şi au reuşit fără foarte multă muncă să răzbată într-un timp foarte scurt. Eu nu prea cred în lucrurile care se întâmplă peste noapte. Adică avem câteva exemple, dar în acelaşi timp, acele exemple îmi demonstrează faptul că nu sunt nişte procese de durată. Eu prefer să am o meserie pe care mă pot baza 40 de ani, decât să mi se întâmple o bucurie pentru jumătate de an.
Sunt foarte mulţi fotbalişti care au dat un gol fantastic în viaţa lor, apoi după şase luni de zile au fost muritori de foame. Dar sunt foarte mulţi fotbalişti care au dat multe pase de gol şi au făcut o carieră din asta. Cred că este totuşi important să faci totul din pasiune. Pentru că în ziua de azi foarte multă lume face muzică, sau… sunt foarte mulţi oameni care vor să fie artişti doar pentru a fi în lumina reflectoarelor. De multe ori această lumină te orbeşte şi începi să-ţi uiţi rolul pentru care eşti, de fapt, acolo. Iar un lucru foarte important pe care am vrut să ţi-l spun este faptul că muzica, înainte de toate, este o ştiinţă. Muzica nu este un lucru care ţi se întâmplă. A fi un muzician este o mare diferenţă, spre deosebire de a fi muzicant. Cred că este important să intri puţin mai în adâncime când vorbeşti despre muzică.
Eu sunt uimit când astăzi se discută la nivel legislativ să se scoată muzica din materiile care se vor preda la şcoală. După interzicerea câinilor, celor trei câini la un cioban, mi se pare cea mai mare aberaţie pe care am auzit-o vreodată în viaţa mea. Sunt ţări civilizate unde muzica şi sportul sunt primele materii în cataloage. Muzica este o ştiinţă. Este o ştiinţă poate mult mai exactă decât pot să creadă oamenii în ziua de azi şi, de cele mai multe ori, această muzică vindecă. Este foarte important ca toţi cei care sunt la vârste fragede să înveţe muzică.
Este adevărat, este foarte adevărat că modul de predare în acest moment a materiei „Muzică” în şcolile primare şi la liceu este un mod depăşit. Adică cred că trebuie mult mai multă interacţiune, profesorii trebuie să fie mai mult ancoraţi în prezent, ar trebui să dea exemple din viaţa reală, nu numai exemple care au fost acum 300-400 de ani.
Poate un părinte vine şi-ţi spune acum: „Bine, dar copilul meu nu este talentat la muzică. De ce să piardă vremea încercând să înveţe muzică?”
Cred că un profesor inteligent trebuie să te înveţe şi să asculţi muzică, nu doar să cânţi muzică. În momentul în care cânţi, îţi asumi alte roluri din această mare familie care se numeşte „Muzică”. Pentru că atunci când vorbim despre muzică, vorbim despre compozitori, vorbim despre interpreţi şi vorbim despre public. Bineînţeles, mai sunt producătorii, impresarii, managerii etc, dar cred că este foarte important să… măcar să-i expui unui copil ce ar putea să asculte. Eu nu cred că la materia „Muzica” trebuie să se asculte doar muzică simfonică. Mi se pare puţin forţat acest lucru. Eu aş preda şi muzică populară la şcolile de muzică, pentru că oamenii acolo se regăsesc, în tradiţii, în obiceiuri. Trebuie să ne gândim şi la faptul că există copii şi în mediul rural, nu doar în oraşe, nu doar în Bucureşti. Nu toată lumea ascultă Adele, nu toată lumea ascultă Sistem sau Holograf. Sunt foarte mulţi oameni care ascultă doar Grigore Leşe. Sunt foarte mulţi oameni care ascultă Maria Ciobanu. Sunt foarte mulţi oameni care ascultă n şi n feluri de muzică. Şi cred că nu-ţi ajung patru ani să expui copiilor aceste lucruri.
Tu, ca artist, ai fost şi în zona comercială, eşti acum într-o zonă destul de necomercială, aş spune eu. Când te gândeşti la tine şi la cariera ta, ce îţi doreşti mai mult? Să fie cât mai multă lume la care ajungi, o masă cât mai mare de oameni, sau să faci tu ceva care să îţi placă atât de mult şi să te intereseze mai puţin la câtă lume ajunge şi câtă lume vibrează cu ce ai făcut tu?
Bună întrebare. Eu am avut şansa să cânt într-o formaţie care 15 ani a fost în topurile din România. Am reuşit să facem şi puţină istorie cu participarea noastră la Eurovision, am văzut lumea, chiar eram invitaţi la evenimente foarte importante. Apoi, din 2012, am hotărât că vreau să respir un pic. Simţeam că sunt un burete care a fost stors şi nu puteam să mai dau nimic. Mi-am dorit o perioadă în care să văd ce altceva mai ştiu să fac, din ceea ce am învăţat până acum. Şi m-am întors un pic la specializarea mea, şi anume solist şi instrumentist, specializare pe care am absolvit-o la Academia de Muzică din Cluj şi am crezut că în muzica clasică există impresari, manageri, profesionişti, care ştiu să ia un proiect inedit şi să-l vândă. Trebuie să recunosc că m-am înşelat.
Oricum, am zis, voi face numai şi numai ceea ce-mi place. Nişa poate să-ţi aducă nişte bucurii fantastice. Când eşti obişnuit cu 10-15.000 de oameni să te aplaude la un concert, e destul de ciudat să intri într-o sală unde sunt 400-500 de oameni, care sunt atenţi la fiecare notă pe care o cânţi, care sunt atenţi la fiecare mişcare pe care o faci, cu un ochi critic sau nu, dar care, în momentul în care te aplaudă, te aplaudă pentru că le-a plăcut fiecare secundă pe care tu ai performat-o pe scenă. E foarte ciudat să spui ce-ţi place mai mult. Să fii în faţa a unui public de 15.000 de oameni sau a unui public de 400 sau 500 de oameni.
Amândouă au avantaje şi dezavantaje. Publicul de teatru este un public plătitor, ceea ce în momentul în care cânţi în faţa a 15.000 de oameni, nu se întâmplă acest lucru. Se întâmplă ca la marile spectacole în aer liber să fie mai mulţi artişti, nu ştii cine a venit pentru tine, cine a venit pentru cel dinaintea ta, ştii doar, dacă cânţi ultimul, cine a mai rămas pentru tine.
Mulţi cred în ziua de azi că în cazul în care cânţi la un instrument de muzică clasică, cum este marimba în cazul meu, sau dacă abordezi un repertoriu de muzică clasică, eşti automat un proiect de nişă. Greşit! Le putem aminti de cei trei, Placido, Pavarotti şi Careras…
Care au avut un marketing foarte bun…
Care făceau spectacole cu sute de mii de oameni…
Eşti implicat în foarte multe cauze sociale. Atât de multe încât, iartă-mă, dar n-o să le mai enumăr. Şi o faci de foarte mult timp şi cu consecvenţă. Care este motivaţia ta? De ce?
Pentru că îmi place. N-am absolut nicio altă motivaţie, n-am câştigat niciun leu din ceea ce fac. E adevărat că datorită efortului pe care l-am depus şi datorită echipelor din care am făcut parte, am cunoscut foarte mulţi oameni. Simpli sau foarte, foarte mulţi oameni din ranguri înalte, dar care nu erau cu nimic mai bogaţi sufleteşte decât oamenii simpli cu care construiam, de exemplu, case sau făceam curăţenie pe malurile râurilor. Îţi dai seama, când te duci să cureţi un râu şi te duci 3 kilometri pe albia râului, nu poţi numai să zici: „Doamne, ce frumos e gunoiul ăsta, Doamne, cum o aruncat…” Nu, la un moment dat pe cel de lângă tine îl întrebi: „Cu ce te ocupi, ce faci, cum ai…”. Am întâlnit nişte cazuri fenomenale, am cunoscut nişte oameni foarte, foarte buni. Cu o parte dintre ei sunt prieteni şi astăzi. Ştii cum, de multe ori stai la o bere cu cineva şi îţi spune o propoziţie şi poate să te marcheze pentru o viaţă.
Există o propoziţie din asta de care îţi aduci aminte acum?
Da, mi-a spus cineva că în viaţă nu contează ce obstacole ai în faţa ta. Ci contează pe cine ai alături.
Eşti tată. Şi în acest rol trebuie să fii şi un educator. Acum, când se vorbeşte despre atâtea modele de educaţie, cât e de greu să fii un tată, un părinte care îşi educă copiii?
Nu mi-e greu. Nu mi-e nici simplu. Încerc să le îndrum cât se poate de mult, fără a exagera, către arte şi sport. Fetele fac balet, câteodată studiază şi la pian, merg la înot, cursuri de pictură şi cam asta este.
Fără să fii un om scorţos, tu eşti un tip foarte politicos. Asta o ştiu, nu a trebuit s-o mai verific din trei surse. Care este regula de politeţe la care ţii tu cel mai mult?
Unul dintre lucrurile importante pe care le-am învăţat de la tatăl meu a fost: de fiecare dată, oriunde mă duc, în orice ţară şi în orice stare m-aş simţi eu, să salut cu voce tare. Iar mama mea a adăugat un lucru: „Încearcă să pui şi un zâmbet”. Pentru că eu cred că este primul pas pentru a putea avea o relaţie cu cineva. Dacă te duci într-un cerc în care nu cunoşti pe nimeni şi taci, sau eventual dai din cap, nu cred că te ajută la nimic. Cred că este foarte important să ştii să saluţi, să zici îmi cer scuze, să recunoşti când ai greşit.
Sunt un om care a greşit la viaţa lui, de multe ori. Dar, spre deosebire de alţii, am avut curajul să spun: ”Îmi cer scuze, am greşit”. Şi să mă uit în ochii oamenilor. În ziua de azi acest lucru se întâmplă tot mai rar.
Ultima întrebare este: ce te-a învăţat până acum, pe tine, viaţa, că este foarte important?
M-a învăţat multe lucruri. Dar cred că este foarte important să ştii unde-ţi este locul, să ştii să mulţumeşti celor care te-au ajutat. Cred, iarăşi, ca artist, că este foarte important să te gândeşti la ce va simţi publicul când eşti pe scenă, nu cum eşti tu răsplătit. Cred că este foarte important ca în momentul în care ai o idee bună, să o pui în practică, nu să-ţi fie ciudă că ţi-a luat-o altul, şi cred că este foarte important ca de fiecare dată când faci ceva, orice ai face, să o faci cu responsabilitate, preferabil cu zâmbetul pe buze. Iar dacă ar fi să te gândeşti peste 10 ani la ce ai făcut azi, să nu-ţi fie ruşine cu ce ai făcut.
Zoli Toth, februrarie 2016.
Îți recomand să citești și interviul cu Alexandru Andrieș sau pe cel cu Nicu Alifantis, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.
Te invit să urmărești călătoriile mele sau poveștile deosebite pe care le descopăr și pe Youtube sau Instagram.
