Venitori și primitori | Ana Barton

Cu puțin timp în urmă, într-o discuție cu scriitoarea Ana Barton, am ajuns să dezbatem felul în care ne comportăm, înțelegem, reacționăm și ne modificăm în perioada aceasta a pandemiei. I-am propus atunci să aștearnă gândurile ei într-un articol pe care să-l împărțim cu voi, astfel că textul care urmează este semnat de Ana Barton, căreia îi mulțumesc și la povestea căreia adaug doar atât: sper ca și atunci când pandemia aceasta va fi istorie, să rămână o istorie și obiceiul de a ne înghesui, de a ne buluci. Să respectăm mai mult spațiul de a respira al fiecăruia. 

Venitori și primitori

M-am tot gândit în lunile astea din urmă de ce. De ce nu putem noi respecta niște reguli care au legătură cu un virus nou, foarte contagios, care, iată, a generat în extrem de scurt timp o pandemie. Niciun răspuns pe care mi l-am dat nu m-a mulțumit, poate de-aia nici nu m-am oprit, mă frământ încă.

Dar o ipoteză, recunosc, se tot așază-n capul gândurilor. E vorba despre rezistența noastră la nou și la eventualele schimbări pe care le-ar putea aduce în viețile noastre noul ăsta. Asta pentru că mai totdeauna știm noi mai bine, chiar și-atunci când nu știm nimic despre un anumit subiect sau chiar domeniu. Tot știm noi mai bine, că ne-am născut știutori, suntem și deștepți, ce nu știm învățăm repede. Sau, cum e cazul noului virus, ignorăm repede.

E un virus, ce, n-am mai avut noi virusuri? Păi, cum să nu fi avut? Toamna, iarna, primăvara, chiar și vara – din alea de vară născându-se vorba aia forma aia de haz de necaz care zice-așa: „Oamenii adevărați răcesc vara, că iarna răcesc toți proștii.” Na, că acum, în vara asta, fu inflație de deșteptăciune.

Și-așa se face că ne purtăm în pandemie exact cum ne-am purtat mereu în fața virusurilor sezoniere: tratament continuu cu refuz. E doar o răceală, dragă. La fel cum au fost virozele dintotdeauna, dar și gripa, care a omorât și continuă să omoare oameni. Dacă n-o lași tu să crească, sigur nu crește, nu devine o problemă. Așa, prin magia gândului tău.

Am fost obligată să accept că sunt destul de sensibilă la ceea ce îndeobște numim „răceli” cu foarte mult timp în urmă. Dacă unii strănută două-trei zile, iar altora le curge, bonus, și nasul, pe mine o răceală din asta oarecare mă pune la pat cel mai adesea. N-am avut ce face, am fost obligată să-mi înțeleg „disponibilitatea” pentru viroze și să acționez în consecință. Lucru care, ce credeți?, m-a transformat într-o ciudată. Pentru că refuzam să stau în preajma oamenilor „răciți”. Și luam și o evidentă distanță fizică și atunci când îi întâlneam din întâmplare. Mi s-a tot spus că sunt fricoasă, că am un sistem imunitar debil și să fac ceva să-l repar, că sunt prea de tot, exagerez adică. Ei, nu-i nimic, în timp, chiar și bizareria asta a mea mi-a selectat apropiații.

Asta pentru că, la noi, e ceva firesc să-mbolnăvești pe cineva. E un modus vivendi. Umblă virozele? Lasă, toată lumea e datoare cu cel puțin una. Nici nu e luată în calcul ferirea oamenilor de o boală virală. Ai zice chiar că e o datorie cetățenească să-i ajuți pe ceilalți să se-mbolnăvească, să se imunizeze, dragă. Le faci un bine. Numai că într-un sezon umblă multe tulpini virale, dar asta e deja treaba virologilor, nu? Pur și simplu, nu avem experiență în a-i feri pe alții de o boală pe care noi o avem. Cred că aici e miezul problemei, un comportament vechi, al multor generații. Un fel de învechire-n nepăsare. Cimentarea lipsei de păsare.

Dacă nu stăm unii-n alții înseamnă că nu ne iubim. Or, la vreme de covid, tocmai să nu stăm unii-n alții înseamnă că ne pasă unora de ceilalți, ba chiar că ne iubim. Numai că nu e ușor să-nveți asta atât de repede pe cât cere o pandemie. Nu am mai trecut prin asta, ci doar prin virozele obișnuite pe care de-o viață le-mpărțim cu generozitate în stânga și-n dreapta.  

Am fost în vară la înmormântarea unui prieten foarte apropiat. Nu eram mulți, nici douăzeci de oameni, biserica era foarte mare, avea patru strane a câte zece locuri fiecare. Deci, patruzeci de locuri. M-am așezat, împreună cu prietena mea, într-una dintre strane. Am lăsat două locuri între noi, pe care ne-am pus gențile. În câteva minute, trei doamne au venit și s-au așezat pe locurile goale din dreapta mea, fără să lase vreunul liber între mine și prima dintre ele sau între celelalte două. Mai erau trei strane goale, însă ele au venit acolo unde mai erau oameni, oameni necunoscuți, de altfel. Dar și dacă ne-am fi cunoscut, nu era nimic diferit. Doar nu vorbeam în timpul slujbei.

Ciorchine. Unii în alții, ca-ntotdeauna. Numai că de data asta unii în alții poate însemna ulterior unii fără alții.

*Foto: Narcis Pop

Te invit să cititești și  Cum ne salutăm, cum ne vizităm și cum atragem atenția când cei din jur nu respectă regulile în perioada pandemiei  și te aștept pe FacebookYoutube sau Instagram.

3 Comments

  • Cristi

    07/10/2020 at 16:10

    Imbulzeala este sport national…. Numarul cazurilor va creste daca nu se impune carantinarea anumitor zone sau starea de urgenta. Mastile vor fi purtate de toata lumea numai cand se vor distribui persoanelor sarace sau cand se vor da amenzi zilnic. Romanul nu stie decat de frica din pacate.

    Răspunde
  • Ioana Idiceanu

    05/10/2020 at 23:18

    De felul meu,nu îmi place să mi se sufle în ceafă.Nu acord această intimitate nimănui, poate doar copilului meu.Dar constat cu stupoare, că de la un timp asta se întâmplă în orice loc public.Daca ai bunul simț să atragi atenția politicos,dar ferm, ești considerat un/o ciudată în cel mai bun caz,iar în cel mai rău te alegi cu invective,care mai de care mai urâte.Concluzia la care am ajuns: suntem un popor de oameni needucați, în mare măsură,care nu știm că democrația înseamnă să fii liber și să faci cum te taie capul,cu condiția să nu îl deranjezi pe celălalt.
    Scrieți articole minunate!cu și fără colaboratori/invitați

    Răspunde

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!