Flavia Coposu-Bălescu și Rodica Coposu sunt surorile marelui om politic Corneliu Coposu. Le-am vizitat într-o zi geroasă de decembrie. Mă frământasem mult înainte, cum fac mereu, aveam însă să descoper nu doar două doamne de poveste, dar și două persoane foarte calde. În cele două ore petrecute în casa lor, surorile Coposu m-au transpus într-o Românie pe care o cunosc doar din cărți. M-au făcut nostalgică după vremuri pe care nu le-am trăit și m-au îmbătat cu parfumul unei epoci în care demnitatea nu era doar un cuvânt în dicționar. N-am cuvinte să vă spun cât de prețioasă a fost această întâlnire pentru mine. Dar pot să v-o împărtășesc.

Cum a fost educația pe care ați primit-o în copilărie?
Flavia Coposu-Bălescu
Erau nişte reguli de bază foarte severe. Nu triste, severe. Îmi aduc aminte, pe când aveam vreo 5 ani, era aşa: în fiecare seară înainte de a te culca şi de a spune rugăciunea, trebuia să spui relele pe care le-ai făcut. Dacă ai spus minciunele, dacă ai spart ceva, dacă ai făcut o răutate, trebuia s-o spui. Fără să te provoace nimeni. Şi să-ţi ceri iertare la cei pe care i-ai supărat. Asta era moştenită de la străbunicul, care zicea aşa: că nu se poate să apună soarele pe mânia ta. Trebuia să fii curat când te culci. Regulile erau foarte severe și ce era foarte bine e că nu se contraziceau niciodată tata cu mama sau cu bunica. Dacă cineva spunea o treabă, așa era.

Trebuie să mă credeţi, nu s-a utilizat la noi în copilărie niciodată violenţa. Eu nu-mi aduc aminte să mă fi bătut cineva. Existau pedepse care usturau, dar niciodată bătaie. Tata era o persoană foarte volubilă, foarte vesel, foarte comunicativ, dar foarte sever. Nu exista când te pedepsea să te ierte pe urmă că începeai să te miorlăi, mai ales că miorlăituria asta nu era în niciun caz admisă. Care erau pedepsele? Prima consecinţă a unui rău făcut era pedeapsa de a rămâne ”arestat” la domiciliu. Şi atunci ceilalţi copii plecau cu sania, cu trăsura, la plimbare, la râu, tu stăteai acasă.

Învățam multe lucruri. Înainte de a pleca undeva, ne îmbrăcam elegant și ne spuneau: te duci acolo, nu vorbeşti neîntrebată, nu te repezi să te serveşti fără să îţi ofere cineva, nu răspunzi decât la ce ești întrebată, nu începi să povesteşti tu şi în legătură cu treaba asta vă spun un lucru foarte drăguţ. La un moment dat într-o împrejurare am fost invitaţi să mergem la domnul Maniu, la Bădăcin, la sora domnului Maniu care era călugăriţă. Şi acolo era o adunătură de copii, eram vreo 16 copii. Şi-mi aduc aminte că ne-au servit o mulţime de lucruri, printre care o farfurie cu fructe şi în vârful ei era un măr superb roşu. Eu ştiam de acasă că n-ai voie să te repezi la ce-i mai frumos. Domnul Maniu a venit şi a stat de vorbă cu noi aproape o oră, să ne povestească de când era student la Viena, cum mâncau ei câte un covrig, că n-aveau bani, lucruri de-astea… La un moment dat el, aşa cred eu, a văzut cum mă uitam eu jalnic la mărul ăla. Culmea este că toţi copiii au fost bine crescuţi, că nimeni nu l-a luat. Ne-am luat câte un măruţ, o nucă, o prună, dar acel măr a rămas. Seara, când plecam acasă, de obicei dânsul ne conducea până la trăsură. Ce vă închipuiţi? A venit în faţa noastră, eu mă aşezasem pe strapontina de la trăsură, că mama și tata stăteau pe perne şi a pus la picioarele mele un coş. Şi în coşul ăla, mărul meu cel iubit. Şi s-a uitat aşa la mine, m-a mângâiat, m-a pupat pe frunte şi a zis: eşti o fetiţă tare cuminte…

Rodica Coposu
În general, familiile de prieteni care veneau erau cam de acelaşi nivel cu familia noastră şi toată lumea era foarte civilizată. Mi-aduc aminte că la un moment dat a fost o masă unde s-au servit diverse lucruri, printre care salată de sfeclă. Şi la sfârşitul mesei mama a zis: se vede că toţi cei care au fost la masă au fost domni, că faţa de masă nu s-a pătat deloc.

Flavia Coposu-Bălescu
Educaţia asta să ştiţi că se făcea începând cu felul în care te îmbraci, cum mănânci, ce vorbeşti, ce citeşti. Tata ne controla lectura! De pildă, pe mine tata m-a pus să-mi dau cuvântul de onoare când aveam 4 ani că n-am să mă urc în turla bisericii în veci şi că n-am să citesc romane poliţiste, până când îmi termin studiile, efectiv. Nici n-aveam habar ce e aia la 4 ani. Pentru că pe vremea aia se citeau, erau nişte fascicole, ”Aventurile submarinului Doc”, nişte prostii de astea, pe care le citea tineretul, nici nu ştiam citi încă. Dar tata, după aceea după ce am ajuns pe la vreo 10 ani, mi-a povestit că mi-a interzis să citesc literatură proastă, pentru că atunci mă voi lipsi de cel mai important dar pe care mi-l face Dumnezeu, lectura. Care nu poate fi înlocuită cu nimic. Şi dacă eu am să citesc prostioare, n-am să mai citesc literatură cumsecade. Şi într-adevăr, a avut dreptate.

Spuneți-mi, vă rog, cum ați descrie România civilizată?

Rodica Coposu
În România civilizată, din câte am putut eu să urmăresc (gândiţi-vă că eu la cedarea Ardealului, în 40, aveam 8 ani), în acea perioadă am constatat un lucru care acuma, din păcate, nu se mai respectă. Oamenii care aveau diferite păreri politice se considerau adversari şi aveau discuţii pe teme politice. Acum oamenii care nu au aceleaşi păreri politice sau mai bine zis care nu sunt înregimentaţi într-unul sau altul din partide, îi consideră pe toţi cei din jurul lor, care nu sunt de aceeaşi tagmă cu ei, dacă pot să-mi permit să folosesc termenul, duşmani. Adică cine nu e cu mine este duşmanul meu.

Flavia Coposu-Bălescu
De pildă să vă spun un caz, cum tata s-a supărat pe cineva care l-a trădat pe domnul Maniu. A făcut o urâciune politică, a trecut la altcineva sau nu mai ţin minte. Dar el ne frecventa destul de des. Era o persoană mai în vârstă, onorabilă, tata îi spunea nenea Alexandru. Şi a venit în vizită la noi duminică. Şi tata sigur că era foarte supărat şi a zis: mi-aţi făcut o surpriză neplăcută, dar cum aţi putut, dar cum s-a întâmplat? Ăla a început să povestească, să justifice trădarea, că s-a săturat de atâta oponenţă, în fine, nu mai ţin minte tot că eram prea mică, dar ţin minte că în momentul în care s-a ridicat să plece zice: nenea Alexandru, de acum încolo trebuie să ne vedem mai rar. Ce? Ce spui? Păi dacă dumneata te-ai comportat aşa, cred că nu prea mai avem ce să ne spunem unul altuia. Asta a fost supărarea şi domnul a plecat.

Educaţia asta, comportamentul, se făcea şi la ţărani. În satul ăla unde am fost noi exista o morală locală. Ţăranii ăia nu se băteau şi erau învăţaţi să nu se înjure. Nu era ura asta care e acuma, care te înfioară. Eu nu ştiu cum s-a transformat neamul ăsta românesc, să se deteste, să se urască în halul ăsta. Vedeţi cum vorbesc? La televizor vin să discute politică şi încep să se dea afară unul pe altul din emisiune. Nu-i permis, nu-i convingător, nu-i nimic pozitiv în asta. Şi nu cred că ei urmăresc nişte scopuri educative sau pentru binele ţării.

La noi nimeni nu vorbește despre o dorinţă sufletească. Toată lumea că n-are salariu, că şomaj, că să-i crească pensia, că să-i dea înapoi ce i-a furat. Adică noi în momentul ăsta trăim o epocă dură, materialistă. Numai asta contează. Nu cred că e cineva, sau poate o mică mică parte, care se ocupă de ştiinţă, de filozofie, de literatură. Restul sunt aserviţi mijloacelor de trai. Şi spaima asta de a nu avea cred că ne-au băgat-o în cap cei 50 de ani de comunism. Alergătura la coadă după mâncare, după pâine. Comunismul ăsta ne-a schimbat şi speranţele şi dorinţele şi tot ce vreţi. Noi nu mai avem, de pildă, dorinţa de a vedea România cea mai bună din Balcani. Nimănui nu-i pasă. Nu vedeţi cum vând orice? Vă daţi seama ce bogată ţară dacă după 20 de ani de furt tot mai e de furat? Şi noi tot săraci suntem. N-ar fi permis asta.

Rodica Coposu
Eu cred că o mare parte de vină a acestei situaţii este lipsa de educaţie şi lipsa de morală. Adică la un moment dat acuma, lumea îşi închipuie că cei care stau cinstiţi şi muncesc şi se limitează la ce câştigă prin munca lor sunt fraieri, cum se spune. Şi că ei sunt oameni deştepţi, care fac tot felul de învârteli şi aranjamente, îmi scuzaţi limbajul un pic cam colorat, pentru a-şi adjudeca diferite bunuri. Adică nu se gândesc că este imoral să iei lucrurile care nu sunt a tale. Înainte era o morală a satului. Acolo dacă unul era prins că a furat, era hoţ, dus la închisoare şi desconsiderat de toată comunitatea. Acuma dacă îl prinde zice că săracul a avut ghinion, că pe alţii nu i-a prins şi au rămas cu bunurile furate.

Ce vă supără cel mai mult în România astăzi?

Flavia Coposu-Bălescu
Ştiţi ce mă supără? Maimuţăreala asta. Vrei să pari altceva decât eşti şi iei cuvinte care nu sunt ale tale şi le spui. Nu mai spun, proastă creştere totală. Mă uit pe stradă, mă uit în magazine, lumea este ca şi cum ar sta pe un butoi de pulbere. Arţăgoasă şi gata de scandal. Cred că e o nemulţumire profundă care nu se poate defula. Cred. Să ajungi tu, om normal, să te miri când cineva se comportă normal. Să fie o surpriză, vai de mine cutare nu mi-a dat ghiont când m-am dus în tramvai sau nu vă mai spun când am mers la Cluj o dată şi m-a poftit un domn în autobuz şi mă uitam… ”Urcaţi-vă, doamnă!”. Eu mă uitam şi nu-mi venea să cred.

După ce se cunoaște o doamnă?

Flavia Coposu-Bălescu
Mai întâi şi întâi cred că după felul în care vorbeşte. După felul în care se uită, după felul în care nu colportează nişte lucruri şi nu le exagerează şi nu-i pasă cine cu cine e prieten şi cine cu cine e duşman. Asta-i o treabă oribilă. Ştiţi ce e foarte curios? Dacă încerci să te comporţi normal eşti considerat ori snob, ori nebun, ori dispreţuitor şi eu nu vreau deloc treaba asta. O doamnă știe și să se abțină. În momentul în care dă o replică, chiar dacă atacu-i dur, ea nu trebuie să răspundă nici într-un caz cu acelaşi ton şi cu aceeaşi răutate că atunci nu e nicio diferenţă.

Să vă dau un exemplu. Noi aveam o prietenă care a făcut dreptul, era avocată, pledantă. Fată drăguţă, civilizată, avea succes, câştiga procese…de divorţ. Pe vremea aia altceva nu era, nu aveam avere, n-aveam nimic de apărat în Ţara Românească, ori erai consilier juridic, ori avocat de divorţuri. Şi în casa ei, moştenită de la părinţi, era repartizată o femeie cam bețivă, care lucra la miliție ca femeie de serviciu. Şi tot timpul era foarte arţăgoasă, se certau. Şi prietena noastră, Geta, zicea: „Dar ia mai ţine-ţi gura, că nu stau de vorbă cu tine că eu sunt avocată”, ea făcea greşeala cu asta că se lăuda cu asta. Şi eu de vreo două ori i-am spus: nu mai sublinia că tu eşti avocată, că o jigneşti pe femeia aia degeaba. De aia te atacă aşa. Şi la un moment dat, nu mai ţin minte ce s-a întâmplat, a venit acasă nervoasă şi s-au certat şi Geta o trimite la dracu’. Iar replica femeii de serviciu a fost: „S-a dus licenţa, s-a dus licenţa!” Şi avea dreptate. Dacă tu te cobori să te cerţi şi să te înjuri cu, sigur că da.

Ce înseamnă să fii demn?

Flavia Coposu-Bălescu
A-ţi păstra demnitatea înseamnă a renunţa la multe. În primul rând, zic eu că noi femeile suntem mai vorbăreţe, fiind demn trebuie cu foarte multă chibzuinţă să-ţi socoteşti replicile. Şi de foarte multe ori trebuie să rămâi dator cu o replică, de dragul unei ţinute demne. În ţara noastră, noi românii, avem o mândrie. Poate latină, poate amestec de năvăliri barbare, nu ştiu, dar să ştiţi că eu am constatat neamul ăsta românesc, vorbind global suportă orice în afară de umilinţă directă. Orice om care se umflă în pene şi care dispreţuieşte este pierdut din start. La noi aroganţa asta ucide. Şi nu vedeţi, care cum ajunge deputat, parlamentar, începe să se umfle în pene şi se crede că e cine ştie ce. Şi iarăşi revin la fratele meu şi îmi aduc aminte că odată, stând aici de vorbă cu noi, rar aveam ocazia în ultima vreme, zice: ”Știţi care e nenorocirea naţiei noastre? Cine ştie ce mişcare de valuri te ridică în sus. Şi ajungi pe vârful valului. În momentul în care ai ajuns acolo îţi închipui că ţi se cuvine. Şi ai pierdut tot şi începi să dai în urmă.” Ăsta e pericolul nostru. Nu te gândeşti că întâmplător eşti acolo şi ai o treabă, nu, eşti tu grozav că ai ajuns. Şi să ştiţi că a avut mare dreptate. Uitaţi-vă la cum arată un deputat în prima săptămână şi cum arată după trei luni. Ca îmbrăcăminte, ca ţinută, ca vorbă, aroganţă, ca dispreţ şi aşa mai departe…

Rodica Coposu
Pentru a-ţi păstra şi, mă rog, a-ţi face o statură de om demn este nevoie să ai şi un model. Şi mă gândesc iarăşi la Cornel, fratele nostru, care l-a avut model pe domnul Iuliu Maniu, care a fost mentorul lui. Domnul Iuliu Maniu era un om foarte demn, era de o modestie excesivă, un om de o politeţe rară, eu l-am cunoscut când eram mică, aveam şase ani când am mers prima dată la Bădăcin. Avea nişte ochi albaştri şi o privire care nu ştiu cum, aveai impresia că vede totul în tine. Niciodată n-a dorit nimic pentru el, a dorit totul pentru ţară. A avut o putere extraordinară de a renunţa la tot felul de funcţii înalte, nu şi-a dorit niciodată funcţii înalte şi şi-a păstrat demnitatea în toate situaţiile, inclusiv, îmi aduc aminte, când a fost procesul s-au dat câteva secvenţe la jurnalele de ştiri, în tot timpul judecăţii deşi era un om în vârstă şi avea probleme cu picioarele, a stat drept în picioare şi a spus că în faţa justiţiei el stă drept. Cornel foarte puţin ne-a povestit, el niciodată n-a dorit nimic pentru el, niciodată nu a primit niciun fel de recompensă nemeritată şi şi-a păstrat… ştiu că Ion Iliescu spunea despre el că este un om cu care nu se poate colabora pentru că nu negociază. Şi el atunci a răspuns, ba da, negociez orice în afară de principii. Politica în sine este un joc al negocierilor, dar nu se negociază principiile. Cred că asta ar trebui să fie la baza unui om care vrea să îşi păstreze demnitatea. Să nu abdice niciodată de la principiile pe care le are.

Flavia Coposu-Bălescu
Dacă le are…

Ce ați învățat cel mai important de la viață?

Flavia Coposu-Bălescu
Am învăţat în primul rând ceea ce de mică am învăţat acasă şi de mică am învăţat la internatul maicilor, că toţi cei din jurul nostru sunt egalii noştri, că nu eşti mai bun sau mai rău decât celălalt şi că aşa cum tu pretinzi de la el să te respecte, tu trebuie să îl respecţi pe el. Asta într-adevăr este extraordinară învăţătură, pentru că în viaţă eşti obligat să trăieşti în diverse cercuri, cu diverse mentalităţi şi cu diverse maniere de a se comporta. Dacă nu eşti pregătit să suporţi lucrurile care nu-ţi convin, înseamnă că duci o viaţă de infern. Nu vreau să o consideraţi asta ca o laudă, eu nu m-am certat timp de 35 de ani în biroul de contabilitate cu nimeni. Şi asta n-am făcut-o cu efort, ci pentru că ştiam că trebuie să mă comport aşa. Şi asta ne spuneau măicuţele în fiecare sâmbătă la ora de bonton. Eşti egal cu ceilalţi, nu eşti mai bun, nu eşti mai rău, aşa cum te suportă ei, îi suporţi şi tu. Asta e una dintre cele mai importante reguli sociale pe care le-am învăţat. În afară de asta, desigur, credinţa, devoţiunea către Dumnezeu, încrederea care-i busola, dar astea sunt altă temă.

Rodica Coposu
Am învăţat în decursul vieţii că trebuie să iei pe fiecare aşa cum este, că trebuie să ai toleranţă faţă de slăbiciunile unora sau faţă de modul de comportament al altora. Şi niciodată să nu consideri că deţii adevărul absolut. Pentru că nimeni nu-l deţine. Şi am încercat să fiu tolerantă şi consider că toleranţa este una dintre caracteristicile care trebuie să te însoţească atunci când trăieşti într-un colectiv. Sigur că nu putem să ne referim la toleranţă totală sau toleranţă faţă de nişte infracţiuni, nu la asta mă refer, dar la toleranţă faţă de comportamentul unor oameni.

Flavia Coposu-Bălescu
De aici şi proverbul: De-ar fi lumea de hârtie, aș aprinde-o într-o mânie.

decembrie 2014
Îți recomand să citești Lecția demnității cu Ana Blandiana sau Despre corectitudinea politică și politica fără corectitudine cu Aurora Liiceanu, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.