Cu ceva timp în urmă scriam despre Masca noastră cea de toate zilele, după ce am suferit o mică interveție chirurgicală. Și tot acolo vă spuneam că am descoperit în doctorul care m-a operat, Costin Duțu, un chirurg care face și „Incizie printre cuvinte„. L-am rugat să publice un articol ca autor invitat și aici. Îi mulțumesc că a acceptat.

”Suflet în călușei”

Când secolul XX a fost denumit – cu copilărească neprevedere – secolul vitezei, doar carnea omului a fost cea care a preluat riscul deplasării cu iuţeli neverosimile. Gândul îţi curgea fluid, chiar dacă zburai cu mii de kilometri deasupra semenilor, neameninţat de invazii neanunţate de date.
Copil teribil al celui de dinainte, secolul nostru (?) XXI ridică şmecheresc pariul și pune creierul uman în blenderul vitezei. Fie şi cufundaţi într-un fotoliu, accesăm divizii de gigabiţi inaccesibile într-o viaţă părinţilor noştri. Sau ne accesează ei pe noi și ne transformă în tremurătoare caruseluri cu o viteză ameţitoare?
Drăgaica Buzăului meu de copil era populată anual de celebrii căluşei. Lanţuri cu scaune ce se roteau în jurul unui ax central ce conţinea motorul. Nu-mi doream să încerc, dar eram fascinat când vedeam efectele forţei centrifuge: cu cât viteza de mişcare era mai mare, cu atât lanţurile se depărtau de centru…şi între ele. Oare astăzi asaltul gigabiților nu ne plasează pe scaune în care, din posturi diferite, ne învârtim în jurul sufletului nostru, fără a-l atinge?

Se amestecă pe parcursul unei zile, adeseori în câteva fracţiuni de secundă, fisurată de telefon sau net, o cascadă de roluri. De părinte, de soţ, de iubit, de prieten, de medic, de prieten, de fiu (fericit cel care mai are cui să fie!), de rudă apropiată / îndepărtată, de client, de şofer… de ce nu, şi rolul de străin. Ne îndepărtăm de noi înşine malaxaţi în centrifuga informaţiilor. Uneori, sub pretextul lipsei de timp, dar ghidaţi în fapt de viteza celor din jur, trecem periculos dintr-Unul într-Altul. Persoana a treia, niciodată persoana I. Cascadori ai empatiei, ignorăm posibila zdrobire a emoţiilor (şi uneori şi a corpului, când se ciocneşte postarea pe Facebook cu rolul de şofer pe autostradă).

Această gimnastică emoţională extremă ne cere fie o flexibilitate care uneori ameninţă fierbetonul structurii noastre de a fi, fie un înveliş de plumb care ascunde celorlalţi miezul propriu, radioactiv – şi, inevitabil, ne ascunde pe noi.
“Vino-ţi în fire!” vorbe folosite pe vremea când a fi tu însuţi era o condiţie elementară a unui dialog. Astăzi, (re)venirea în fire apare când motorul încetineşte şi căluşeii distribuţiei noastre în viaţă se aliniază cuminte lângă axul care le-a dat energie.
Când nu sună telefonul.
Când nu bipăie whatsapp-ul.
Când nu are nevoie copilul de noi. Nici soţia, nici soțul. Nici vecinii. Nici rudele. Nici şeful. Nici clienţii/pacienţii. Nici retriever-ul.
Când nu adormim prea repede…
Ar putea lumea supertehnoinformatizată de azi să printeze 3D un NEnegociabil buton de pauză ? Materie primă? Din pasiuni, din sport, din natură, din muzică şi cărţi. Şi obligatoriu, butonul să nu fie o reţea “socială” ( folosesc ghilimelele ca protest…).
Ca să nu ne reunim cu sinele doar la terminarea bâlciului.

Îți recomad să citești și Ai trăit cât ai postat sau Și așa e viața pe pământ, dar și să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu alte povești de bonton.
Urmărește poveștile mele în imagini și pe Youtube sau Instagram.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio