Povestea casei din Cotroceni, în formă de pian

Cotroceni este unul din cele mai vechi, aristocrate și fermecătoare cartiere din București. Este, poate, și singurul cartier din lume ale cărui străzi au atât de multe nume de medici. Istoria lui este strâns legată de cea a Palatului Cotroceni, despre care puteți citi deja pe blog. Atât construcția Palatului cât și, mai târziu, a Facultății de Medicină vor aduce în zonă oameni de seamă ai Bucureștiului, profesori, medici, artiști sau ofițeri, care își vor construi locuințe cu mult bun-gust. O plimbare prin Cotroceni îți oferă încă șansa de a te bucura de o arhitectură deosebită, de o atmosferă burgheză, de case vechi, acoperite de iederă, sau ”pisici aristocrate”. Poveștile ascunse dincolo de zidurile fiecărei case, sunt însă la fel de fascinante.

Așa este povestea cu totul specială a casei din Cotroceni, în formă de pian, una din primele case construite în cartier. Casa “are fațada arcuită spre două străzi, este galbenă, cu acoperișurile în pante întretăiate, cu baluștrii balconului rotunjit de la primul etaj, cu hornurile semețe, cu zidurile decorate cu știucaturi florale, acoperită duios de iederă”. Așa o descria Nina Cionca, unul dintre urmașii celor care au construit-o.


Proprietarul casei, Profesorul Wolfgang Koch, ne-a primit în vizită (pe Alice Cobeanu, ajutorul meu de nădejde, și pe mine) și ne-a purtat, cu farmec și cu multe detalii istorice, într-o poveste la finalul căreia ne-am simțit de parcă am visat.

Pianista care o cucerește pe Regină, la numai 5 ani

Povestea începe cu viața a două familii ardelene, mutate în București, familia Pipoș și familia Cionca. Străbunicul profesorului Koch pe linie maternă, Ioan Cionca se căsătorește cu Aurelia Cionca în 1887, iar în anul 1888, la 16 mai, se naște fetița botezată după numele mamei, Aurelia Cionca, conform tradiției din vremea aceea.

Ioan Cionca era profesor la Școala Evanghelică din București, dar a predat și lecții particulare copiilor Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria. Mama Aureliei era mare amatoare de muzică, la căsătoria lor, Ioan Cionca i-a cumpărat drept cadou de nuntă un pian și o carte de bucate.

La câțiva ani după nașterea fiicei lor, tatăl Aureliei a observat talentul muzical al fetei, moștenit de la mamă, și i-a luat un profesor de pian, pe organistul Bisericii Evanghelice din București. În scurt timp fetița a început să susțină concerte în public.

Primul moment marcant al carierei micuței Aurelia s-a petrecut la Ateneul Român, undeva în jurul anului 1893 când a fost remarcată și mult apreciată de Regina Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva. Regina Elisabeta era o puternică susținătoare a culturii și a fost impresionată de talentul fetiței în vârstă doar de 5 ani.  În jurnalul său, Aurelia Cionca evoca momentul întâlnirii cu Regina, care i-a schimbat copilăria și viața: “În timpul acesta nu știu cum renumele meu de copil prodigios ajunsese până la augustele urechi ale Carmen Sylvei, minunata Regină poetă și într-o bună zi, fui chemată să mă produc în fața sa. <Când vorbești cu Regina să te uiți în ochii ei> așa mi se recomanda. Regina, mirată de privirea mea neclintită în ochii săi, mă întrebă: <De ce te uiți tu tot timpul la mine?> Iar eu răspunsei foarte prompt: <Fiindcă ești așa drăguță!>”.

Regina Elisabeta ascultând-o pe Aurelia Cionca

La 12 ani, Aurelia Cionca a fost primită la Conservatorul din Leipzig pentru care a primit o bursă de la Spiru Haret și, încă din fragedă tinerețe, devine o mare pianistă. Este apoi profesoară la Conservatorul din București, mentorul multor altor talente în devenire și susține constant concerte pentru Familia Regală.

În viața artistei apare tânărul ardelean Horia Pipoș, inginer si economist cu studii făcute la Viena și amator de muzică clasică, pe care l-a cunoscut la un concert al lui Mihail Jora. După o serie de întâlniri la ceaiuri și serate, Horia Pipoș i-a spus Aureliei “eu cu tine mă căsătoresc”. Și, fără prea multe frământări și analize ca în zilele noastre, ce a fost zis, s-a împlinit.

Horia Pipoș și Aurelia Cionca

Casa, cunoscută sub numele de Casa Pipoș-Cionca, un cuib al muzicii și al dragostei

La început, cei doi locuiau într-un apartament pe strada Berzei. Pe atunci, Aurelia Cionca scria în jurnalul ei…”mă preocupă gândul construcției  casei noastre, terenul, gândul de a avea un salon de muzică, unde să pot primi prieteni și iubitori de muzică mă încântă mult“. Horia Pipoș, fost ofițer în Armata Română, avea un teren primit în Cotroceni și a plănuit să împlinească dorința soției lui, pe care o iubea nespus. Întreprinderea la care lucra, cea a lui Tiberiu Eremia, se ocupa chiar de construcții și a preluat executarea lucrărilor. Artistul care a imprimat noii case personalitatea pianistei a fost arhitectul Victor Ștefănescu. În anul 1929 Aurelia Cionca și Horia Pipoș se mutau în casa muzicii și a dragostei.

O casă cu o formă unică în București

Privită din stradă, casa pare obișnuită, construită în stil modernist cu influențe art deco, foarte frumoasă, cu vizibila patină a timpului, acoperită de iederă, cu subsol, parter si etaj. Despre forma de pian a casei proprietarii moștenitori au aflat în timp ce se ocupau de întocmirea actelor de cadastru. Atunci, lucrătorii de la oficiul de cadastru le-au atras atenția că aceasta este singura casa în formă de pian despre care se știe în București.

Planurile fundației

Din cercetările familiei se pare că însuși Horia Pipoș a cerut arhitectului Ștefănescu ca acestă casă, pe care el i-o dăruia soției, să imite forma de pian și să conțină ornamente florale și muzicale.

Nimic nu e întâmplător în: stucaturile delicate de pe casă înfățișeză jerbe de flori, gardul are decorurile bine realizate în formă de lire și note muzicale.

Lira de pe gardul casei Pipoș-Cionca

Ușa principală masivă, veche, din fier forjat negru cu model influențat de stilul art deco stă neclintită, iar câteva scări din lemn de stejar masiv duc spre încăperile minunate ale casei.

Ușa principală a case Pipoș-Cionca

Salonul de Muzică a rămas sufletul acestei case. A fost construit special și cu dragoste pentru Aurelia Cionca, iar toată viața ei se învârtea în jurul lui. Este locul cu o acustică perfectă, care adăpostea în acea vreme 3 piane: unul pentru pregătirea elevilor ei, altul pentru repetițile de zi cu zi și un al treilea, pianul de concert un Grotrian Steinweg cumpărat de la Berlin în anul 1936. Se pare că doar la Ateneul Român mai exista un astfel de pian. În jurul anilor ’60, după moartea soțului ei și din cauza greutăților financiare, Aurelia Cionca a fost nevoită să vândă două piane.

Astăzi a rămas un singur pian la care încă se mai fac serate muzicale pentru un cerc restrâns de prieteni. Fotoliile din salon au aceeași tapiserie veche de un roșu burgundiu, doar canapeaua și două fotolii au primit o tapițerie nouă, albastră. În Salonul de Muzică nu a existat niciodată o lustră, erau folosite doar lămpi cu picior, aranjate în jurul pianului, iar pe tavanul înnegrit de ani, în jurul stucaturii, existau și încă există becuri în colțurile camerei.

Lampă care era folosită pentru iluminare

Salonul de Muzică era inima casei, era locul în care se țineau minunatele concerte, serate, întâlniri culturale unde veneau invitații Aureliei și ai soțului ei. Nume mari ca George Enescu, Bella Bartok, Arthur Rubinstein, Cella Delavrancea, Enrico Mainardi, precum și Ion Voicu sau Mihai Constantinescu se găseau în anturajul celor doi.

Dacă zidurile ar putea vorbi…

Poze de familie și tablouri pictate cu dedicație acoperă și acum aceiași pereți nezugrăviți și plini de muzică și istorie. Câte povești și concerte au ascultat acești pereți!

În ceea ce privește alte încăperi ale casei, ceva repezentativ acelei perioade este că bucătăria casei se afla la subsol și exista un lift care transporta mâncarea și tacâmurile în sufragerie unde servitorii se ocupau de servirea meselor. Liftul a fost desființat, iar bucătăria dezafectată.


În toate poveștile unui București, frumos, vechi, boem există amintirile tristei perioade comuniste. Totuși casa Casa Pipoș – Cionca a avut o șansă aparte, nu a fost naționalizată pentru că pianista Aurelia Cionca a câștigat în anul 1959 Premiul de Stat și a primit de la comuniști acest ”privilegiu” de a-și păstra casa.

După mai bine de trei ore de stat la povești cu profesorul Koch, printre tablourile cu regine și recitaluri grandioase, lângă un pian la care a cântat însuși Enescu, afundate în fotoliile pe care au stat Cella Delavrancea sau Bella Bartok, am plecat melancolice și entuziaste. Am lăsat în urmă o casă unică în București prin construcție, arhitectură, mesaj, simboluri, istorie, iubire și muzică. O casă în care actualul proprietar, profesorul Koch, are grija ca muzica și istoria să vorbească în continuare, în spiritul și memoria celor de odinioară.

 

Îţi recomand să citeşti și povestea Palatului Regal din București sau 5 Palate mai puțin cunoscute din București, dar şi să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de bonton.

Te invit să urmărești poveștile mele și pe FacebookYoutube sau Instagram.

33 Comments

  • Trușcă Alina

    20/02/2020 at 09:47

    Am avut privilegiul de a vedea această casă, această bucată de istorie și entuziasmul de după încă mă urmărește. Proprietarul este el însuși parte de istorie, personaj de altă dată pe care ți-l dorești prezent mereu, imediat ce îl cunoști un pic.

    Răspunde
  • Anonim

    13/02/2020 at 00:28

    Dintr.o regretabila greșeală, cred, a aparut in text termenul de “tapiserie“ în loc de “tapițerie”asa cum ar fi fost corect!

    Răspunde
  • Anonim

    12/02/2020 at 22:42

    Este și dureros și frumos, sunt fascinata de casele vechi, de poveștile lor, este atâta măiestrie in tot ce este “vechi”….

    Răspunde
  • Svetlana

    12/02/2020 at 20:16

    Avem cu sotul un mic ritual – mergem seara tarziu prin stradutele orasului si admiram case vechi, unele renovate, altele – parasite… Arhitectura veche, indeferent din ce tara esti si in ce tara esti, te duce undeva departe, in lumea gandurilor si a viselor. Nu sunt din Romania, insa imi pare atat de rau, cand vad cate case extraordinare stau pustii, des intr-o stare trista, sunt ca cainii vagabonzi parasiti in strada, murdari si flamanzi (imi cer scuze pentru aceasta comparatie)….Si imi place sa cred ca va veni momentul cand inca va fi posibil sa le salvam! Pentru ca acolo traieste spiritul neamului, a poporului, parintilor, bunicilor, strabunicilor…..istoria ta……si nu conteaza din ce tara esti, sau in ce tara esti….

    Răspunde
  • Adrian P

    12/02/2020 at 15:43

    Cunosc casa, este listata ca munument istoric, pe drept cuvant. Nu prea este renovata ceea ce nu-i scade din valoare, insa renovata ar arata tuturor at este de frumoasa! Si inca o mentiune: printre randuri se intelege de ce nu au ales stilul neoromanesc, predominant in acea petioada: proprietarii nu erau ortodocsi. Iar arh Victor Stefanescu a fost un maestru al arhitectrii in perioada interbelica! Felicitari!

    Răspunde
  • Anonim

    12/02/2020 at 08:12

    Mereu am crezut ca acest cartier este inima Bucurestiului.Aproape fiecare casa are o istorie, deci o carte despre acest cartier ar fi interesanta.

    Răspunde
  • Anonim

    11/02/2020 at 19:03

    Ce frumos ar fi sa scrieti o carte despre casele din Cotroceni…Sunt sigură că ar avea multi cititori ! Dacă nu o carte , macar cateva povești la fel de frumoase…
    Cu drag,Dana

    Răspunde
    • Dana Gonț

      12/02/2020 at 23:56

      Da, ar fi frumos, dacă aș putea trăi din aceste povești, ar fi minunat. Din păcate această activitate nu se bucură de nicio finanțare, motiv pentru care nu pot să mă ocup de asta decât ocazional.

      Răspunde
  • Andrei

    11/02/2020 at 18:54

    O poveste frumoasa si o casa frumoasa. In acelasi timp e frustrant sa stiu cate case de acest fel au fost si inca sunt demolate pentru a fi inlocuite cu niste constructii facute din sticla si metal cu multe unghiuriu drepte… imi amintesc iar celebra piramida de la Luvru care din punctul meu de vedere e simbolul perfect al lipsei de imaginatie si de talent.
    Un articol foarte frumos. Felicitari ! 🙂

    Răspunde
    • Dana Gonț

      12/02/2020 at 23:59

      Nu sunt nici preferatele mele acele tipuri de construcții, dar înțeleg utilitatea și pot arăta chiar frumos, gândite într-un fel anume. Ca să păstrez exemplul tău, cum este cartierul La Défense. Dar la noi e șaorma cu de toate, e o lipsă de reguli, de gust, de viziune…
      Mulțumesc!

      Răspunde
  • Enache Mariana(magazinulCactusulalbastru)

    11/02/2020 at 13:33

    Minunat articol, minunata ideea de a povesti istorii ale caselor din Cotroceni.
    De cate ori am trecut si privit casele de acolo (rar, sunt provinciala)in mintea mea apareau gramezi de semne de intrebare; mi-ar fi placut sa aflu ceva despre povestile lor si iata, dorinta mi s-a indeplinit!
    Multumesc, si…mai asteptam!

    Răspunde
    • Dana Gonț

      11/02/2020 at 14:54

      Cu bucurie am scris și noi povestea, dacă am putea trăi din asta am lua casă cu casă și poveste cu poveste, căci pasiunea și curiozitatea îmi sunt intacte. 🙂
      Dar facem ce putem în timpul pe care îl avem, iar mulțumirea vine din astfel de mesaje!

      Răspunde
      • Ciornei Ana

        12/02/2020 at 08:39

        Este extraordinar ce faceti.Scoateti din uitare nu doar povestea unor case aspeciale ci mai ales a unor oameni care raman modele pentru generatiile ce vin.Scrieti istoria adevarata pe care doar supravietuitorii perioadei comuniste si urmasii lor o mai cunosc,asa cum au trait-o,nu doar din auzite.Dar timpul trece,oamenii se duc,si se vor pierde pentru totdeauna informatii pretioase.Faceti o carte si veti avea cea mai mare rasplata data de timpul care inexorabil curge!Va foarte multumesc,eu fiind o persoana,ultima dintr-o familie a carei poveste va trebui s-o las scrisa inainte de a pleca.

        Răspunde
      • Ovidiu

        12/02/2020 at 20:49

        Dacă tot prezintă interes si este la vedere -se cu publică,DE CE NU MENTIONATI SI ADRESA, sa nu mai bajbaim căutând?

        Răspunde
        • Dana Gonț

          12/02/2020 at 20:52

          Pentru că dincolo de o istorie frumoasă, este o locuință privată și nicio familie nu cred că își dorește coadă la intrarea în casă. În plus Cotroceniul se savurează la pas, vă veți face un favor dacă o veți căuta în plimbare.

          Răspunde
      • Anonim

        20/02/2020 at 22:23

        Ce bucurie sa citesc despre aceasta casa!!! Mi am scris lucrarea de licenta despre pianistii romani din perioada interbelica, deci inclusiv despre maestra Aurelia Cionca, un om extraordinar de dotat, delicat, generos! Iata, sa aflu si detalii despre locuinta dumneaei, a fost o neasteptata si minunata surpriza!!! Multumesc frumos! Mi ar placea sa contribui la munca dvs de adunare de povesti, daca pot ajuta in vreun fel, nu ezitati sa o faceti. Ganduri bune si spor in toate!

        Răspunde
        • Dana Gonț

          20/02/2020 at 23:01

          Ce bucurie și pentru mine să ajungă articolul acolo unde este aproape de suflet! Am nevoie de ajutor, mi-aș dori să pot publica aici mai multe povești, dar nu am timp să le scriu pe toate. Așa că, vă rog, trimiteți un e-mail la contact@danagont.ro și poate găsim o formulă. Mulțumesc!

          Răspunde

Lasă un răspuns la Emil Adi Anulează răspunsul

error: Content is protected !!