Casa în formă de pian este în Cotroceni, unul din cele mai vechi, aristocrate și fermecătoare cartiere din București.

Povestea casei în formă de pian pe care urmează să o citiți este doar unul dintre motivele pentru care îndrăgesc acest loc. Este, poate, și singurul cartier din lume ale cărui străzi au atât de multe nume de medici. Istoria lui este strâns legată de cea a Palatului Cotroceni. Atât construcția Palatului cât și, mai târziu, a Facultății de Medicină vor aduce în zonă oameni de seamă ai Bucureștiului, profesori, medici, artiști sau ofițeri, care își vor construi locuințe cu mult bun-gust. O plimbare prin Cotroceni îți oferă încă șansa de a te bucura de o arhitectură deosebită, de o atmosferă burgheză, de case vechi, acoperite de iederă, sau ”pisici aristocrate”. Poveștile ascunse dincolo de zidurile fiecărei case, sunt însă la fel de fascinante.

Așa este povestea cu totul specială pe care o spune casa în formă de pian, din Cotroceni. Una din primele locuințe construite în cartier. Casa „are fațada arcuită spre două străzi, este galbenă, cu acoperișurile în pante întretăiate, cu baluștrii balconului rotunjit de la primul etaj, cu hornurile semețe, cu zidurile decorate cu stucaturi florale, acoperită duios de iederă”. Așa o descria Nina Cionca, unul dintre urmașii celor care au construit-o.

Urmașul familiei și proprietarul casei este astăzi profesorul Wolfgang Koch căruia îi mulțumesc pentru bunăvoința de a-mi împărtăși secretele acestui loc. L-am vizitat alături de colaboratoarea mea Alice Cobeanu și ne-a purtat, cu farmec și cu multe detalii istorice, într-o poveste la finalul căreia ne-am simțit de parcă am visat.

Pianista care o cucerește pe Regină, la numai 5 ani

Povestea începe cu viața a două familii ardelene, mutate în București, familia Pipoș și familia Cionca. Străbunicul profesorului Koch pe linie maternă, Ioan Cionca se căsătorește cu Aurelia Cionca în 1887, iar în anul 1888, la 16 mai, se naște fetița botezată după numele mamei, Aurelia Cionca, conform tradiției din vremea aceea.

Ioan Cionca era profesor la Școala Evanghelică din București, dar a predat și lecții particulare copiilor Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria. Mama Aureliei era mare amatoare de muzică, la căsătoria lor, Ioan Cionca i-a cumpărat drept cadou de nuntă un pian și o carte de bucate.

La câțiva ani după nașterea fiicei lor, tatăl Aureliei a observat talentul muzical al fetei, moștenit de la mamă, și i-a luat un profesor de pian. Profesorul era organistul Bisericii Evanghelice din București. În scurt timp fetița a început să susțină concerte în public.

Primul moment marcant al carierei micuței Aurelia s-a petrecut la Ateneul Român, undeva în jurul anului 1893 când a fost remarcată și mult apreciată de Regina Elisabeta, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva. Regina Elisabeta era o puternică susținătoare a culturii și a fost impresionată de talentul fetiței în vârstă doar de 5 ani.  În jurnalul său, Aurelia Cionca evoca momentul întâlnirii cu Regina, care i-a schimbat copilăria și viața: „În timpul acesta nu știu cum renumele meu de copil prodigios ajunsese până la augustele urechi ale Carmen Sylvei, minunata Regină poetă și într-o bună zi, fui chemată să mă produc în fața sa. <Când vorbești cu Regina să te uiți în ochii ei> așa mi se recomanda. Regina, mirată de privirea mea neclintită în ochii săi, mă întrebă: <De ce te uiți tu tot timpul la mine?> Iar eu răspunsei foarte prompt: <Fiindcă ești așa drăguță!>”.

La 12 ani, Aurelia Cionca a fost primită la Conservatorul din Leipzig. Ca să poată studia acolo a primit o bursă de la Spiru Haret și, încă din fragedă tinerețe, devine o mare pianistă. Este apoi profesoară la Conservatorul din București, mentorul multor altor talente în devenire și susține constant concerte pentru Familia Regală.

În viața artistei apare tânărul ardelean Horia Pipoș, inginer si economist cu studii făcute la Viena și amator de muzică clasică, pe care l-a cunoscut la un concert al lui Mihail Jora. După o serie de întâlniri la ceaiuri și serate, Horia Pipoș i-a spus Aureliei „eu cu tine mă căsătoresc„. Și, fără prea multe frământări și analize ca în zilele noastre, ce a fost zis, s-a împlinit.

Casa, cunoscută sub numele de Casa Pipoș-Cionca, un cuib al muzicii și al dragostei

La început, cei doi locuiau într-un apartament pe strada Berzei. Pe atunci, Aurelia Cionca scria în jurnalul ei…”mă preocupă gândul construcției  casei noastre, terenul, gândul de a avea un salon de muzică, unde să pot primi prieteni și iubitori de muzică mă încântă mult„. Horia Pipoș, fost ofițer în Armata Română, avea un teren primit în Cotroceni și a plănuit să împlinească dorința soției lui, pe care o iubea nespus. Întreprinderea la care lucra, cea a lui Tiberiu Eremia, se ocupa chiar de construcții și a preluat executarea lucrărilor. Artistul care a imprimat noii case personalitatea pianistei a fost arhitectul Victor Ștefănescu. În anul 1929 Aurelia Cionca și Horia Pipoș se mutau în casa muzicii și a dragostei.

O casă cu o formă unică în București

Privită din stradă, casa pare obișnuită, construită în stil modernist cu influențe art deco, foarte frumoasă, cu vizibila patină a timpului, acoperită de iederă, cu subsol, parter și etaj. Despre forma de pian a casei, proprietarii moștenitori au aflat în timp ce se ocupau de întocmirea actelor de cadastru. Atunci, lucrătorii de la oficiul de cadastru le-au atras atenția că aceasta este singura casa în formă de pian despre care se știe în București.

Din cercetările familiei se pare că însuși Horia Pipoș a cerut arhitectului Ștefănescu ca acestă casă, pe care el i-o dăruia soției, să imite forma de pian și să conțină ornamente florale și muzicale.

Nimic nu e întâmplător în: stucaturile delicate de pe casă înfățișează jerbe de flori, gardul are decorurile bine realizate în formă de lire și note muzicale.

Ușa principală masivă, veche, din fier forjat negru cu model influențat de stilul art deco stă neclintită, iar câteva scări din lemn de stejar masiv duc spre încăperile minunate ale casei.

Salonul de Muzică a rămas sufletul acestei case. A fost construit special și cu dragoste pentru Aurelia Cionca, iar toată viața ei se învârtea în jurul lui. Este locul cu o acustică perfectă, care adăpostea în acea vreme 3 piane. Unul era pentru pregătirea elevilor ei, altul pentru repetițiile de zi cu zi și un al treilea, pianul de concert un Grotrian Steinweg, cumpărat de la Berlin în anul 1936. Se pare că doar la Ateneul Român mai exista un astfel de pian. În jurul anilor ’60, după moartea soțului ei și din cauza greutăților financiare, Aurelia Cionca a fost nevoită să vândă două piane.

Astăzi a rămas un singur pian la care încă se mai fac serate muzicale pentru un cerc restrâns de prieteni. Fotoliile din salon au aceeași tapiserie veche de un roșu burgundiu. Doar canapeaua și două fotolii au primit o tapițerie nouă, albastră. În Salonul de Muzică nu a existat niciodată o lustră, erau folosite doar lămpi cu picior, aranjate în jurul pianului. Iar pe tavanul înnegrit de ani, în jurul stucaturii, existau și încă există becuri în colțurile camerei.

Salonul de Muzică era inima casei, era locul în care se țineau minunatele concerte, serate, întâlniri culturale unde veneau invitații Aureliei și ai soțului ei. Nume mari ca George Enescu, Bella Bartok, Arthur Rubinstein, Cella Delavrancea, Enrico Mainardi, precum și Ion Voicu sau Mihai Constantinescu se găseau în anturajul celor doi.

Dacă zidurile ar putea vorbi…

Poze de familie și tablouri pictate cu dedicație acoperă și acum aceiași pereți nezugrăviți și plini de muzică și istorie. Câte povești și concerte au ascultat acești pereți!

În ceea ce privește alte încăperi ale casei, ceva reprezentativ acelei perioade este că bucătăria casei se afla la subsol și exista un lift care transporta mâncarea și tacâmurile în sufragerie unde servitorii se ocupau de servirea meselor. Liftul a fost desființat, iar bucătăria dezafectată.

În toate poveștile unui București, frumos, vechi, boem există amintirile tristei perioade comuniste. Totuși Casa Pipoș – Cionca a avut o șansă aparte. Nu a fost naționalizată pentru că pianista Aurelia Cionca a câștigat în anul 1959 Premiul de Stat și a primit de la comuniști acest ”privilegiu” de a-și păstra casa.

După mai bine de trei ore de stat la povești cu profesorul Koch, printre tablourile cu regine și recitaluri grandioase, lângă un pian la care a cântat însuși Enescu, afundate în fotoliile pe care au stat Cella Delavrancea sau Bella Bartok, eu și Alice am plecat melancolice și entuziaste. Am lăsat în urmă o casă unică în București, prin construcție, arhitectură, mesaj, simboluri, istorie, iubire și muzică. O casă în care actualul proprietar are grija ca muzica și istoria să vorbească în continuare, în spiritul și memoria celor de odinioară.

Îţi recomand să citeşti și povestea Palatului Regal din București sau 5 Palate mai puțin cunoscute din București, dar şi să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de bonton.

Te invit să urmărești poveștile mele și pe Facebook,  Youtube sau Instagram.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio