Palatul Regal din București, cunoscut astăzi ca Muzeul Național de Artă, are o poveste tumultoasă și amplă. Totul începe cu o casă modestă, aflată atunci pe podul Mogoșoaiei, pe care un om credincios, după cum spune istoria vremurilor, a dăruit-o bisericii Krețulescu, cu care se învecina.
Cum, necum, această casă ajunge peste veacuri în proprietatea unei familii de boieri, pe nume Colfescu, proprietarul ei devenind stolnicul Iordache Colfescu. Întâmplări nefericite în familia Colfescu, dublate de legende și superstiții ale locului și ale vremurilor, fac ca această casă acoperită cu șindrilă să ajungă la 14 august 1812 în proprietatea boierului Dinicu Golescu, care a plătit pentru ea un cost de 45.000 taleri.
Golescu și-a extins terenul și a început o nouă construcție în 1812, lucrările au durat 3 ani până în anul 1815, într-o perioadă istorică și culturală în care societatea românească se clădea pe influențe fanariot-orientale. Tânărul Golescu îi mărturisea tatălui său despre această casă “…eu clădesc pentru viitorime”. Casa este construită în stil neoclasic, ornată cu colonade și basoreliefuri din ipsos și capătă o valoare deosebită în timpul vieții lui Dinicu Golescu, pentru că devine un loc de întâlnire al elitelor bucureștene. Însă, după ce proprietarul moare, în anul 1830, întâlnirile de odinioară au încetat, iar moștenitorii săi o vând statului, care instalează în încăperile ei în jurul lui 1833, Curtea Administrativă.
În 1837 Casa Golescu a fost ridicată la statut de Curte Domnească, în vremea lui Alexandru Dimitrie Ghica și de atunci a început să capete alte valențe și dimensiuni.
Ghica și urmașii lui au împodobit locuința, au desăvârșit-o și i-au conferit importanța meritată fiindcă “nu era vorba de confortul familiei domnitoare, era vorba de simbolul statalității noastre“. Și pentru că în orice palat există și un tron, Ghica a transformat salonul de la etaj în Sala Tronului. Stilul era influențat de cel al micilor palate franceze. Se cumpărau obiecte de decor, mobilier sau țesături lucrate manual. O achiziție importantă au fost, de exemplu, patru goblenuri, manufacturate în Franța. Lucratul goblenurilor era o artă în vremea aceea, nu se lucrau mai mult de 3 cm pe zi de țesătură, având o valoare extraordinară. Exista o tendință de a încărca foarte mult spațiile libere în acea vreme, care s-a păstrat în casele bunicilor și poate chiar ale părinților noștri până târziu. Casele vechi, chiar și micile apartamente de blocuri, aveau înghesuite și unele au încă mobile, vitrine, bibelouri.
În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, Palatul înflorește cu adevărat. Viața socială se concentra din ce în ce mai mult în jurul acestui loc, în special pentru că Gheorghe Bibescu a adus un obicei nou: păstra ușile deschise. Adică oamenii puteau veni cu diverse probleme, iar Bibescu însuși îi primea și vorbea cu ei, îi asculta și își nota mereu doleanțele lor. Erau, cum s-ar numi ele astăzi, un fel de audiențe foarte bine organizate, care nu cunoșteau termenul de birocrație.
Ajungem în anii de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost primul domnitor ce a locuit la Palat până la momentul abdicării, în anul 1866. În timpul lui Cuza s-au construit apartamentele regale, iar interiorul palatului a fost înfrumusețat în stil francez, inspirat după Ludovic-Filip și Napoleon al III-lea. Idei veneau și de la expozițiile internaționale, la care țara noastră avea o participare constantă. Palatul Domnesc era o instituție respectată și totul se învârtea în jurul lui.
O altă epocă pentru Palatul Regal începe odată cu venirea în România a Principelui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul Rege Carol I. Este memorabil momentul în care prințului german, obișnuit cu construcțiile impunătoare ale familiilor regale, i-a fost prezentat Palatul de pe Podul Mogoșoaiei: “trăsura se oprește în fața unei case de proporții modeste, străjuită de o gardă de onoare cu drapel. Curios, prințul îl întreabă pe Nicolae Golescu, membru al Locotenenței Domnești, care se afla în aceeași trăsură – Ce este? – Iar acesta îi răspunse cam încurcat- Este Palatul. Nedumerit, poate chiar neîncrezător, prințul repetă întrebarea – Unde e Palatul? – însă răspunsul primit fu același.”
Regele nota în jurnalul său “Palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu. Odăile nu erau prea mari, dar de proporții plăcute. Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piață deșartă, murdară, unde se așezaseră niște țigani și porcii se tăvăleau în noroi”. Carol I a început să reamenajeze și modernizeze Palatul, în 1882 este prima clădire din București cu iluminat electric. Începe și extinderea pe baza proiectelor arhitectului Paul Gottereau (autor al splendidului Palat CEC) și ale lui Karel Liman care lucrase la Peleș. Lucrările au durat până în 1887 și au fost făcute din banii statului, pentru că palatul era simbolul regalități.
O invitație imaginară la Palatul Regal din acele vremuri, ne-ar fi dezvăluit, aproximativ, următorul traseu.
Fațada principală a corpului central al Palatului Regal are două intrări, cea din stânga era folosită de familia regală, cea din dreapta de demnitari și oaspeți. Așadar, am fi intrat pe pe ușa din partea dreaptă unde ajungem în Holul Intrării de Onoare sau Intrarea demnitarilor.
De acolo invitații erau conduși fie în Sufrageria Regală, care se află la parter, locul unde aveau loc dineurile și întâlnirile de seamă, fie urcau pe Scara de onoare către Sala Tronului. “În stânga scării, se găsește marea sufragerie folosită doar pentru dineurile oficiale, dominată de două bufete de stejar și mobile de stejar. Draperiile sunt de rips verde” nota Ulysse de Marsillac, un jurnalist francez.
Sufrageria Regală are dimensiuni impresionante și este în formă dreptunghiular, iar pardoseala este făcută din marmura de Rușchița.
Dacă destinația nu era Sufrageria Regală, atunci parcursul unei ceremonii în Palatul Regal, ne conduce pe Scara de Onoare sau Scara Voievozilor.
“În fundul holului se află scara mare, păzită jos de doi lupi de fier turnați la Berlin și marcată de o draperie de catifea roșie cu franjuri aurii. Scara e acoperită de o mochetă care continuă și în coridorul unde se găsesc marile apartamente”, așa descria locul jurnalistul francez Ulysse de Marsillac. Schimbările față de zilele noastre, veți vedea, sunt sunt cauza faptului că Palatul a fost reconstruit. Scara de Onoare era făcută din marmură de Carrara, adusă din Italia, prelucrată de sculptorul Karl Storck, în 1884. Tavanul de deasupra Scării de Onoare era decorat cu o alegorie a Unirii, pictată de Arthur Verona, iar pe pereți putem găsi portretele domnitorilor români.
Punctul central al oricărui palat este Sala Tronului. “La primul etaj, în dreapta, este Sala Tronului, îmbrăcată în catifea stacojie, revigorată de ornamente poleite, deschisă numai pentru marile ceremonii și baluri de la Curte”. Regele Carol I a instituit un obicei considerat cel mai așteptat eveniment de la Palat, este vorba de seria balurilor. Acestea aveau loc de doua ori pe an, primul era la 1 ianuarie, Balul de Anul Nou și al doilea era Balul de Paște. La baluri participau 600 de invitați și pentru că sala devenea neîncăpătoare regele organiza mai multe serii de baluri în mai multe zile, astfel încât toți invitații să ia parte la una din cele mai mari ceremonii ale anului. Toți participanții erau întâmpinați de Regele Carol I și Regina Elisabeta indiferent de rangul lor sau de ziua în care le venea rândul să vină la Bal.
Tronurile regale erau așezate în partea opusă a Sălii Tronului, se aflau pe o estradă sub un baldachin încoronat, susținut de 4 coloane cu capiteluri cu vulturi. Fiecare tron este precedat de alte două coloane ”Victorii înaripate”, modelate de Ion Jalea și au ca fundal o draperie din catifea stacojie, brodată cu fir de aur, cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice românești, alternând cu scutul Casei de Hohenzollern – Sigmaringen. Tronurile regale, de inspirație neobizantină, din lemn aurit poartă pe spătar cifrele Regelui Carol I și Reginei Elisabeta realizate din bronz poleit, aplicat pe plăci de onix algerian și sunt ornate cu pietre semiprețioase. În stânga se aflau coroana de oțel a regelui și cea de aur a reginei, precum alte însemne regale.
Biroul Regelui Carol I ocupă un loc foarte important în istoria palatului și atât Biroul cât și Biblioteca erau ornate cu lambriuri și mobile realizate la atelierul lui Martin Stohr. Regelui Carol îi plăcea foarte mult să se uite de la fereastra biroului său către Bibliotecă Centrală Universitară Carol I și se bucura când vedea luminile aprinse fiindcă asta însemna că erau oameni la bibliotecă. Biblioteca Regelui Carol I cuprindea 60.000 unități – cărți, albume de artă, fotografii, cărți poștale. Și Regina Elisabeta avea un spațiu cu bibliotecă unde primea muzicieni, artiști și alte personalități culturale.
Palatul Regal a fost strălucitor în timpul Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta. Mai târziu, Regele Ferdinand și Regina Maria au folosit și ei Palatul atât ca loc de ceremonii, cât și și ca reședință personală. Mai apoi și Regele Carol al II-lea sau Regele Mihai I.
În decembrie 1926, un incendiu de proporții afectează Palatul Regal când partea centrală cuprinzând Sala Tronului, Scara de Onoare, Sufrageria, Holul Intrării de Onoare, a ars în totalitate. Din fericire, flăcările nu au atins biblioteca Regelui și nici pe cea a Reginei, volumele au fost salvate alături de o parte din argintărie, tablouri, covoare, anumite mobile iar tronurile și apartamentele suveranilor nu au fost atinse de dezastru.
După incendiu toate ceremoniile au fost mutate la Palatul Cotroceni, iar noul cuplu regal Ferdinand și Maria nu vor mai locui niciodată în acest palat. Regina Maria le cere arhitecților N.N. Nenciulescu și lui Karel Liman să întocmească planurile de refacere a palatului, dar Regele Ferdinand moare în iulie 1927.
Abia în 1930 Regele Carol al II-lea începe lucrările de reconstrucție a corpului central, apelând la arhitectul Arthur Lorenz, prietenul său din timpul exilului. Se dărâmă vechea casă Golescu și se construiește un corp nou, aripa de sud sau Kretzulescu, proiectată de arhitectul N.N. Nenciulescu. Acest nou corp al palatului include spații pentru prezentarea colecției de artă a Coroanei României, iar de construcție se ocupă inginerul Emil Prager. Palatul Regal începe să prindă forma pe care o cunoaștem astăzi. Sufrageria Regală a fost restaurată după pozele și planurile originale, iar Scara de Onoare a fost refăcută în anul 1930, păstrându-se marmură din vechiul palat regal. Două portrete impozante se aflau așezate în dreapta și stânga ușii care ducea în Sala de Festivități, portretele Regelui Carol I și al Regelui Ferdinand, pictate de Aurel Bordenache. Mai târziu, se construiește și aripa dinspre Știrbei Vodă.
Inaugurarea noului Palat Regal a avut loc la 1 ianuarie 1935 și a durat doar 15 minute. Acustica era gândită ca cineva să vorbească din dreptul tronurilor și să se audă până în spate. La inaugurare au participat 600 de invitați, iar doamnele scriau în jurnalele lor cum pregătirea și îmbrăcarea a durat mai mult decât ceremonia în sine.
Al doilea Război Mondial aduce iarăși familiei regale o altă încercare grea, în 1944, Palatul Regal fiind bombardat, moment în care Regele Mihai s-a mutat în reședința principesei Elisabeta din Șoseaua Kiseleff, de unde urma să semneze și actul de abdicare în anul 1947.
După instaurarea regimului comunist, obiectele din Palat apucă drumuri diferite, astfel încât volumele bibliotecii regale au fost trimise la Biblioteca Națională și Biblioteca Academiei Române, tronurile se află unul la Muzeul Pomiculturii și Viticulturii de la conacul Golești și altul la Muzeul Național de Istorie a României, bucata centrală a țesăturii de pe fundalul tronurilor a fost salvată și înapoiată Regelui Mihai I și se află în Sala Regilor de la Palatul Elisabeta. Importante distrugeri ale obiectelor de artă au avut loc și la Revoluția din 1989.
Ca simbol al regalității, Palatul a revenit în atenția oamenilor când românii și-au luat rămas bun de la Regele Mihai I, care a poposit în decembrie 2017, pentru ultima oară, în Sala Tronului.
Așezat impunător pe Calea Victoriei, Palatul Regal este astăzi Muzeul Național de Artă al României, deschis pentru oaspeți. Îl puteți vizita, iar spațiile istorice sunt deschise după un program pe care este bine să îl consultați aici.
Îţi recomand să citeşti și Ce comori ascunde Palatul CEC sau Cum arată locul de muncă al Președintelui | Istoria Palatului Cotroceni, dar şi să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de bonton.
Te invit să urmărești poveștile mele și pe Facebook, Youtube sau Instagram.
2 Comments
Lavinia Cimpianu
13/12/2019 at 14:19Mulțumesc mult, Dana Gont!
Dana Gonț
13/12/2019 at 14:20Cu drag! Multumesc si eu!