Foto: Petru Ivu
A venit, a venit… ziua lui! Astăzi Nicu Alifantis împlinește 60… ”și ceva” de ani. Ocazie cu care scot de la ”naftalină” un interviu scurt și drag cu artistul sărbătorit. La întâlnirea noastră, de departe cel mai drag i-a fost să povestească despre copilărie: cum a stat cu limba lipită de poarta înghețată sau cum erau lecțiile de acordeon cu profesorul care mirosea a pește și l-a învățat timp de un an și jumătate să cânte doar Trandafir de la Moldova. Norocul nostru că povestea lui cu muzica nu s-a terminat aici. 🙂

Mă voi lega mai întâi de copilăria dvs, despre cei 7 ani de acasă. Aţi fost un copil dificil?

Nu, chiar nesperat de cuminte pentru un băiat la vremea aia, din câte mi s-a povestit. Ce îmi amintesc foarte bine din  copilărie, îmi amintesc că acolo la Brăila era fascinant, totul mi se părea uriaş. Eu am copilărit pe o stradă care dădea chiar la Dunăre, nu era amenajată faleza, arăta destul de pitoresc aşa şi îmi amintesc că treceau tot felul de geamgii, gunoieri, iaurgii, tocilari, eram fascinat de toate lucrurile alea pe care le cărau. De la colibiţa iaurgiului până la maşinăria aia extraordinară a tocilarului, ascuţea tot felul de foarfeci, cuţite şi alte instrumente de ascuţit din casa omului, geamgiul care (atunci nu realizam, îmi plăcea că era o chestie foarte înaltă aşa pe care o ducea în spate) acum realizez câtă greutate ducea omul acela în el şi spun toate astea pentru că îmi amintesc că la vremea aia când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare, ziceam pe rând fiecare meserie din asta. În rest îmi amintesc iernile din perioada aia care erau absolut fantastice, îmi amintesc iarna din ’56 spre ’57, eram foarte mic, e adevărat, dar chiar îmi amintesc pentru că tata a săpat un tunel să ieşim din casă.

Făceam şi năzbâtii, cea mai tare năzbâtie pe care am făcut-o şi de care îmi amintesc: iarna, când era foarte ger, noi aveam o poartă de fier şi eu mă duceam şi puneam limba pe poarta aia şi se lipea aşa uşor-uşor până într-o zi când am rămas lipit de poartă, nu s-a mai putut dezlipi, mă durea şi am stat acolo câteva ore bune până a venit tata acasă şi m-a deschis cu poartă cu tot şi s-a dus a încălzit repede nişte apă şi aşa m-a dezlipit.

Iar lucrul cu care o să încerc să închei este că tot în perioada aia, exact când împlineam 7 ani, dat fiind că mă tot vedeau că lălăiam prin casă, prin curte, m-au întrebat ai mei dacă nu mi-ar plăcea să când la un instrument şi răspunsul meu a fost evident da şi şi ei au întrebat la ce instrument. Şi eu am zis tobe. Ai mei s-au îngrozit şi au zis: toba nu este un instrument de cântat, acompaniezi, ţii ritmul, noi te-am întrebat dacă vrei un instrument de cântat. Şi aşa mi-a fost luat un acordeon Timiş pe care îl mai am şi acum şi funcţionează… nu mi-a plăcut deloc. Aveam un profesor care mirosea a peşte permanent şi care cu ostentaţie m-a învăţat un an şi jumătate Trandafir de la Moldova şi atât.

Mai târziu, peste un an sau doi, a apărut moda chitarelor şi aşa m-am căpătat eu cu o chitară şi cam aşa a pornit totul.

Şi totuşi când era vorba de reguli, de educaţie, cam ce metode foloseau părinţii, cum vă convingeau?

Regulile erau foarte simple. Un lucru care s-a pierdut între timp, constat eu uitându-mă în jurul meu, este cel al ruşinii faţă de părinţi, faţă de oamenii mai în vârstă, faţă de oamenii care reprezintă ceva şi înseamnă ceva: profesori şi aşa ma departe. Când făceam un lucru rău sau luam o notă proastă la şcoală sau se întâmpla un lucru care nu ar fi trebuit să se întâmple, îmi amintesc privirile părinţilor, atât. Nu era pe strigăt, nu era pe bătaie, pe ceartă, pe nimic. Atât. Se uitau cu o anume privire care mă făcea să intru în pământ.

Care au fost modelele dumneavoastră în adolescenţă, să spunem?

Erau actori pe care îi divinizam, erau cântăreţi pe care îi iubeam foarte tare, trupe… Am încercat însă întodeauna (şi asta nu a fost meritul meu, a fost meritul unor dascăli pe care i-am avut în acea vreme) să mă detaşez de influenţa unei anumite personalităţi şi uşor-uşor să îmi clădesc drumul meu.

Spuneaţi la un moment dat că urâţi artiştii egoişti. În ce mod ar trebui să fie un artist generos?

În multe. În multe însemnând în primul rând ideea de a te uita în jurul tău, ideea de a găsi lucruri noi şi oameni noi, de a-i susţine. Apoi cred foarte tare că cu cât înaintezi într-o carieră, cu cât ajungi să acumulezi foarte multe lucruri, e bine ca lucrurile astea să începi să le destăinui celor tineri. Nu am fost niciodată şi chiar nu cred că sunt în stare să fiu un pedagog bun, că mulţi m-au întrebat: bun, dar de ce nu ai luat să şcoleşti nişte tineri? Nu am răbdare, dar recunosc că atunci când mi se cere lucrul ăsta… pentru că e un lucru foarte special, în clipa în care începi să-i spui unui tânăr diverse lucruri legate de culise ale meseriei, rişti să devi important în ochii omului ăluia. Poate se gîndește…”săracul, a început să trăiască din amintiri, să vorbească mai mult decât trebuie” şi atunci nu vreau să cad în extrema asta. Prefer să răspund oricărui apel al oricărui tânăr coleg de breaslă care vrea să afle câte ceva, îi stau la dispoziţie, îi povestesc absolut tot. Aşa cum la rândul meu am avut baftă să întâlnesc de-a lungul anilor foarte mulţi oameni mportanţi pe teatru, pe muzică, în literatură şi de la care am învăţat foarte mult, întâlnirile astea sunt lucruri fabuloase, de aici îţi iei seva şi încărcătura şi totul la mine a avut un traseu destul de lung şi sinuos şi frumos până la urmă. E ca un drum foarte frumos de la câmpie la vârf de munte, printre toate formele de relief, alege anotimpul… nu contează, oricând natura e frumoasă. Şi traseul pe care am avut şansa să-l parcurg de-a lungul existenţei mele a fost printre oameni deosebiţi, de la care am avut extrem de multe lucruri de învăţat.

Ce vă deranjează cel mai mult în România astăzi?

Mă deranjează foarte mult clasa politică, toată, mă deranjează că poporul ăsta o duce nemeritat de prost… Poporul ăsta e un popor extraordinar, sunt nişte oameni atât de frumoşi, de deschişi, de omenoşi, de buni, care au fost târâţi împotriva voinţei lor în extremele celor spuse.

Deşi vă consideraţi un artist retro, sunteţi foarte activ în mediul online, din câte am observat. În ce mod vă ajută spaţiul virtual?

Povestea a fost foarte simplă: mi s-a făcut o pagină de Facebook de cineva, o fană. M-am enervat groaznic. În primul rând am zis: cum îşi permite cineva să îmi facă mie pagină fără să întrebe. Pe urmă mi-am zis: ”Ce ai mă? Potoleşte-te! Fata a făcut un gest frumos.” Şi i-am dat un e-mail, i-am mulţumit şi mi-am văzut de treaba mea, am neglijat capitolul ăsta. După care fetele mele au luat şi au început să gestioneze site-ul, după care uşor, uşor m-a luat valul şi am început să devin din ce în ce mai activ. Şi am prins curaj, pentru că tot veneau (vorbim de o pagină oficială, nu una privată) şi tot veneau, se înscriau, deveneau fani şi numărul lor creştea impresionat şi mi-am zis: în ritmul ăsta mai am un pic şi o ajung pe Ina! Nu, nu am această ambiţie să o depăşesc pe Ina cu cele zeci de mii de milioane ai ei de fani, dar recunosc că am avut un moment de bucurie şi de satisfacţie. Fac aici o mică paranteză, eu am avut o glumă într-un concert: m-am prezentat în cadrul concertului ca fiind Nicu de la Brăila. Şi recunosc că am avut o uriaşă bucurie şi am comentat-o imediat, am strigat în gura mare să audă tot Facebook-ul că am reuşit să îl depăşesc pe Jean de la Craiova. A fost ok, o joacă. Şi m-a prins povestea asta şi acum mi-am făcut un obicei din a sta de vorbă cu ai mei prieteni cam de două ori pe zi, dimineaţa la cafea şi seara înainte de culcare.

Şi ca să vă dezvălui în premieră, probabil la sfârşitul anului acesta voi lansa o carte în care am adunat lucrurile interesante, din punctul meu de vedere, pe care le-am scris pe Facebook în perioada 2010-2015. Se va chema Facecarte*. N-am găsit un titlu mai deştept.

Nicu Alifantis, noiembrie 2015
*Cartea a fost lansată în 2016 și conform autorului conține ”Niște poeme, câteva portrete și poate ceva mai multe povestiri, într-o înșiruire oarecum cronologică, un fel de jumal al ultimilor cinci ani, în care s-au așezat trăiri, emoții sentimente, gânduri, neliniști, bucurii, creionate atât cât m-am priceput.”

Îți recomand să citești și interviul cu Alexandru Andrieș sau pe cel cu Vlad Ivanov, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.
Te invit să urmărești călătoriile mele sau poveștile deosebite pe care le descopăr și pe Youtube sau Instagram.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio