Mihai Șora | Am încredere în viitor

Mihai Șora a împlinit 106 ani, pe 7 noiembrie 2022. A fost scriitor și filosof, i-a avut profesori pe Mircea Eliade sau Nae Ionescu, a lucrat în perioada comunistă la Editura pentru Limbi Străine și Editura de stat pentru Literatură și Artă, la cea din urmă a coordonat „Biblioteca pentru toți”. După 1989, a fost primul ministru al educației, pentru câteva luni. În ultimii ani s-a remarcat ca o voce activă în situația politico-socială a țării, a stârnit critici și admirație deopotrivă. Multe se pot spune despre Mihai Șora, un om care a fost martorul unui război și a trei regimuri politice:  monarhie, comunism și democraţie. Nu cred într-un secol de perfecțiune, dar cred că Mihai Șora este o voce care merită auzită și una dintre cele mai „cool” prezenţe online

Eu l-am întâlnit când avea „doar” 99 de ani… L-am invitat la emisiunea Bonton. Timpul a fost foarte scurt, dar am atins câteva subiecte pe care sper să le găsiți interesante.

Cum era România în anii copilăriei dumneavoastră?

Mi-am petrecut copilăria în Banat, fără sentimentul de a fi bănăţean, pentru că bănăţenii, foarte patrioţi locali aşa, considerau că toţi cei care veneau din altă parte erau venetici. Taică’miu era născut în Bihor, deci nu era bănăţean, mama era. Aşa încât în toată copilăria mea nu m-am simţit bănăţean, m-am simţit român, dar nu bănăţean, pentru că mă solidarizasem cu tatăl meu căruia consideram că i se făcea o nedreptate.

La Timişoara era o atmosferă multiculturală, multietnică. Cum v-a influenţat acest lucru?

Am fost educaţi ca să fim deschişi, să avem această înţelegere faţă de cei care nu sunt de-ai noştri. România Mare era o ţară recentă. Era alipită, dar nu era în întregime sudată din punct de vedere al mentalităţii, al modului de a vedea lucrurile, al limbajului chiar: ardelenii mai înceţi, muntenii iuţi, oltenii ce să mai vorbesc…

Şi mai târziu?

Mai târziu am plecat din România, am fost titularul unei burse a Institutului Francez, care ţinea foarte mult să mă trimită în Franţa.

Povesteaţi într-un interviu că atunci când eraţi în Franţa, în metrou, îl vedeați aproape în fiecare zi pe ministrul de interne francez al acelei perioade, care mergea cu metroul. În ţara noastră, a coloanelor oficiale, acest lucru este de neînchipuit…

El avea la dispoziţie şi maşina, dar metroul era mult mai rapid decât maşina. Nu era un mod de „vedeţi cât de modest sunt eu”. N-aveau acest orgoliu, era lucrul cel mai firesc, era mai rapid să meargă cu metroul, mergea cu metroul. Toată lumea ştia că el este ministru.

Am să rezum un pic povestea dumneavoastră. Deşi se instaurase regimul comunist, v-aţi întors după 10 ani din Franţa, unde vă terminaseţi studiile, ca turist, în România. Cu dorinţa de a vă vizita părinţii. Şi nu aţi mai fost lăsat să plecaţi din ţară. De acolo a început pentru dumneavoastră „aventura comunistă”. Ce a pierdut România în timpul acestui regim, cum l-aţi simţit dvs? 

Primul lucru pe care l-a pierdut România atunci a fost deschiderea spre universal. De unde petrecusem copilăria într-o ţară deschisă, am ajuns în această perioadă a tinereţii într-o ţară închisă. Dar nu m-am comportat ca un om închis, m-am comportat în continuare, şi după ce m-am stabilit aici, ca un om deschis. În primul rând deschis spre cultura universală. Şi am încercat ca această cultură universală să o aduc în limba română, să o aduc în ţară. Am reuşit să apărem săptămânal în tiraje care mergeau până la 100.000 de exemplare cu o colecţie de cultură universală care se numea „Biblioteca pentru toţi”. 1500 de volume, închipuiţi-vă în tiraj de peste 100.000 de exemplare Marcel Proust, „À la recherche du temps perdu”, în româneşte. 

Cum aţi scăpat de cenzură?

Erau câţiva oameni deschişi acolo, nu am amintirea unei opere capitale a umanităţii care să nu fi putut apărea în „Biblioteca pentru toţi”. Existau jocuri duble nu numai în sensul cinic… facem pe democraţii şi apăsăm, ci şi în sensul invers: facem pe supuşii şi, de fapt, umblăm în totală libertate. E foarte curios, istoria asta trebuie să fie rescrisă. Am avut complicităţi în Comitetul Central, în sensul deschiderii, după cum am avut la Direcţia Presei, tot în sensul deschiderii.

După 1990 aţi fost primul ministru al educaţiei din România democrată. Când aţi preluat această funcţie, ce aţi sperat să faceţi?

S-au rezolvat multe lucruri: introduceri de limbi străine, reorientarea învăţământului spre Europa…

Cum a fost România în tranziţie?

Ca cineva care fusese ameţit şi începea să se dumirească şi să se trezească.

Ne-am trezit?

Încetul cu încetul…

Ajungem la România de astăzi, ţara aceasta pe care o cunoaşteţi de aproape un secol. Ce vă supără astăzi în România?

Sunt un observator oarecum lateral a ceea ce se petrece, absorbit de propriile mele preocupări. Am însă încredere în capacitatea acestui neam de a reacţiona şi respinge răul care ar vrea să se răspândească. Nu aş vrea să îmi termin bătrâneţea, ca să spunem aşa, într-un mod pesimist. Sunt plin de încredere în viitor şi sunt sigur că există resurse în acest popor care vor ieşi la iveală.

Atunci am să vă întreb şi ce vă place astăzi în România…

Vedeţi… am nişte rude în Bihor. Când mă duc acolo mă simt acasă şi îmi place. Îmi plac oamenii şi cred că resursa umană e foarte puternică în România şi în orice fel de împrejurări va răzbi, va ieşi la suprafaţă.

Sunteţi filosof… Căutaţi de o viaţă sensul vieţii. Ce aţi aflat până acum?

Am aflat că viaţa are un sens şi că trebuie să facem efortul de a ne deschide pe noi înşine ca să îl vedem şi să mergem în direcţia lui.

Sensul acesta este individual sau el e într-un context?

E într-un context, întotdeauna.

Are un vreun sens, de exemplu, faptul că noi doi ne-am născut în România?

Are un sens. Limba asta e un instrument uluitor, armonios, plăcut, muzical, care trebuie pusă în valoare, să fie umplută de un conţinut care să iradieze.

În contextul mondializării, ce importanţă mai are ca noi să valorificăm limba română, tradiţiile româneşti, să avem un sentiment de patriotism pentru acest loc mic de pe planetă?

E un moment al mondializării, circulaţia de azi în jurul pământului se face cvasi-instantaneu. Nu mai vorbesc de circulaţia ştirilor, faptul că suntem contemporani la secundă cu tot ce se petrece în lume. E o diferenţă radicală faţă de ce se petrecea în urmă cu o sută de ani.

Mondializarea e bogăţie, nu e uniformizare. Dacă nu găseşti savoarea fiecărui loc, ajungi la un fel de înţelegere scheletică care nu are culoarea unei comunicări umane. Să ne înţelegem toţi cei care vorbim această limbă şi să ne înţelegem cu toţi ce ce vorbesc alte limbi decât a noastră.

Mihai Șora, noiembrie 2015

Fotografia generică: Luiza Șora
Îţi recomand să citeşti şi interviurile cu Andrei Pleşu sau surorile Coposu, dar și să te abonezi la newsletter.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio