Mihai Ritivoiu este un tânăr pianist român cu un palmares bogat și cu o carieră promițătoare în Londra. S-a născut la București și a început lecțiile de pian de la 6 ani, la dorința tatălui său (care este pictor). A fost laureat al Festivalului Enescu în 2011, premiat cu medalia de aur de către Beethoven Piano Society of Europe in London în 2015 și susține concerte în toată lumea, ca artist independent. Și asta nu e deloc puțin la 28 de ani.
Ne-am întâlnit la Ateneu, locul lui preferat din București. A venit, desigur, pentru Festivalul Enescu, unde a cântat cu Orchestra de cameră din Lausanne. Interviul acesta a fost probabil singura mea ocazie de a urca pe o mică scenă a Ateneului. Nu vă temeți, sala era goală! 🙂
Ai început lecțiile de pian la îndemnul tatălui tău. Dar tu cum ai privit asta?
Am fost foarte de acord cu ideea de a studia pianul. Nu știu ce știam eu despre asta atunci, dar îmi plăcea și eram de acord. După care începutul studiului oricărui instrument e puțin plictisitor, trebuie să lucrezi în fiecare zi, ceea ce la 5-6 ani nu este simplu. Cu toate astea am fost cuminte. La început a stat mama cu mine care a învățat pian în paralel cu mine, dar la un moment dat nu a mai ținut pasul. Totul a mers bine, într-un crescendo, cu o profesoară care lucra foarte intens, mă trimitea la foarte multe concursuri. După care, pe la 14 – 15 ani, a venit o previzibilă criză. Nu mă mai înțelegeam nici cu profesoara și simțeam că deja devin mai mult un fel de cal de curse și că nu îmi aparține acest cântat la pian. A apărut o nemulțumire și chiar m-am gândit la ideea de a renunța. M-a ținut vreo două săptămâni ideea asta după care am simțit că prin studiul pe care-l acumulasem până atunci aveam deja o libertate și o ușurință de a mă exprima în acest mediu și parcă dintr-o dată mi s-au deschis ochii și am început să apreciez, într-adevăr, cântatul la pian și cum îmi poate îmbogăți viața.
Ești unul dintre tinerii din România care au reușit într-un domeniu nu foarte simplu și într-o țară în care auzim des că nu se poate face nimic și că nu ai nicio șansă. Ce a fost esențial pentru reușita ta?
Esențial a fost faptul că nu m-am dat bătut, pentru că nu a fost neapărat o poveste așa de succes imediat. Nu am fost un copil minune care de la opt ani concerta pe toate scenele lumii… Nu. A fost ceva treptat și organic. Am avut și mult noroc, pentru că prima mea profesoară, deși repeta cu mine atât de intens încât m-a adus la disperare, nu numai că m-a învățat să cânt la pian, dar m-a orientat spre alte lucruri care te inspiră ca muzician din domeniul muzicii simfonice sau operei sau chiar al artelor plastice, al literaturii. Ceea ce este foarte important.
Am avut noroc și cu părinții care m-au susținut și au făcut sacrificii pentru ca eu să am condițiile necesare și sunt și multe lucruri bune în țara asta. Cum ar fi faptul că ai acces la învățământ muzical de calitate, copil fiind, gratuit. În Marea Britanie, în general școlile private oferă cele mai bune cursuri de muzică și nu sunt pentru oricine.
Cum crezi că a influențat educația pe care ai primit-o tu în familie traseul tău în viață?
Am observat anumite lucruri pe care nici nu știam că le-am asimilat. Lucruri chiar simple care țin de maniere. Chiar modul în care scriu un E-mail. O profesoară pe care am avut-o la Londra chiar spunea cândva exasperată: ”aproape niciun student nu știe să scrie un e-mail ca lumea!”. Apoi a adăugat, întorcându-se spre mine: „nu e cazul tău!”. Deci mi-a deschis uși tipul acesta de educație.
Te-ai stabilit la Londra de la 23 de ani. Cum a fost pentru tine schimbarea asta?
A fost interesant. E o vârstă oarecum mare ca să pleci de acasă, gândindu-mă că alți colegi au făcut și studii de licență acolo, deci au plecat de la 18-19 ani. Dar pentru mine a fost un extaz pentru că Londra este așa un centru muzical și cultural și se întâmplă extraordinar de multe concerte, vin artiști, țin masterclass-uri, este în permanență ceva care freamătă acolo. La un moment dat nu mai știi ce să alegi pentru că sunt multe lucruri care se întâmplă în același timp. Am avut mulți colegi, mulți prieteni cu care am putut să schimb idei despre muzică.
Dar nu a existat și ceva care te-a bulversat?
La început am văzut nu mai lucrurile pozitive și după un timp am început să le văd pe cele negative în exces. Am trecut printr-o fază de entuziasm, după care de frustrare și acum sunt undeva la mijloc. Probabil că încep să mă simt ca acasă.
Dar ce e frustrant la Londra?
Sunt niște lucruri la care nici nu te gândești, dar fiind un oraș de 8 milioane de locuitori chiar și să ajungi dintr-un loc în altul necesită o planificare minuțioasă și verificarea în fiecare dimineață a stării rețelei de metrou, dacă nu a mai fost un incindent… Lucruri din acestea. Totul este foarte scump și mai este poate o anumită răceală. Nu am perceput-o la început pentru că aveam de-a face aproape exclusiv cu muzicieni, iar noi cumva ne înțelegem așa internațional. Dar după ce am ieșit din facultate și am avut de-a face cu societatea în sine am început să resimt niște diferențe culturale și o aparentă răceală. Apoi mi-am dat seama că nu este chiar o răceală, ci doar o diferență culturală.
A existat un moment de cumpănă în cariera ta până acum?
Într-un fel, am un moment de cumpănă o dată la câteva zile. Viața este plină de îndoieli, mai ales cea de muzician independent, ceea ce încerc eu să fac acum în marele ocean care este Londra. Însă până la urmă vine momentul când trebuie să mergi pe scenă și atunci trebuie să faci cum știi și uiți de toate îndoielile. Atunci știu că asta vreau să fac acum și că asta este ceea ce cred despre piesa asta în acest moment și mă duc cu toată încrederea să expun acest lucru.
Cel mai frumos moment pe scenă care a fost?
Se întâmplă uneori cum se spune „să se alinieze stelele” și totul să meargă perfect: pianul să fie bun și acordat bine și eu să fiu într-o formă bună și să am impresia că totul merge de la sine, fără ca eu să fac ceva în mod special. Au fost ocazii din acestea, uneori în concertele mai puțin importante. Dar de câte ori cânt pe scena Ateneului este un eveniment special și o încărcătură emoțională deosebită, pentru că am crescut aici și primele concerte pe care le-am văzut au fost în sala Ateneului.
Ateneul Român | foto: Ana GeorgescuCare sunt cele mai mari provocări ale unui pianist?
Sunt provocări vechi și noi. În trecut și până destul de recent, viața cuiva care voia să fie pianist concertist depindea exclusiv de impresar, aproape exclusiv. Acum se schimbă foarte mult acest lucru și suntem într-o perioadă în care poți face mai mult promovându-te singur și sunt tot felul de posibilități. Asta înseamnă că trebuie să facem jobul a două, trei persoane. Cea mai actuală dificultate este această concentrare, de a ignora orice te distrage, inclusiv orice notificare de la smartphone…
Și în muzica clasică intervine în zilele noastre o parte de marketing, de business. E greu de pătruns sau încă primează talentul?
Cred că într-un fel a fost întotdeauna un element puternic de business în muzică, deși avem o imagine idealizată a trecutului. Sigur că talentul contează, pentru că și cineva care vrea să facă business știe că lumea aude. Este o linie de mijloc. Contează talentul, mai contează și alte lucruri, există și talente care rămân în semiobscuritate. E greu de făcut o știință exactă a reușitei.
Care este regula de politețe la care ții cel mai mult?
Ca oamenii să își închidă telefoanele în timpul concertelor!
Spune-mi, te rog, trei lucruri care te deranjează în România.
Traficul uneori…
Deși vii din Londra!
Deși vin din Londra, deci nu este un lucru care mă deranjează exclusiv aici. Apoi praful și faptul că sunt clădiri superbe în București abandonate, neîngrijite.
Și trei lucruri care îți plac în România?
În primul rând e un fel de tihnă a vieții aici. Așa mi se pare. Apoi Ateneul, care este ceva unic în comparație cu orice altă sală de concerte pe care am văzut-o. Și natura, peisajele superbe din această țară.
Care este dorința ta cea mai mare legată de carieră în acest moment? Care ar fi apogeul pentru tine?
În momentul acesta fac ce îmi doresc, ceea ce înseamnă că dau concerte atât ca solist, cât și ca membru în grupuri de duo sau trio. Și această combinație de activități îmi place. Mi-ar plăcea să fac mai mult și în mai multe locuri. E normal să-ți dorești o anumită evoluție, dar nu-mi doresc ceva radical diferit. Sunt săli în care aș vrea să cânt și în care nu am apucat încă, dar împlinirea noastră nu vine niciodată dintr-un onorariu foarte mare sau dintr-un concert într-o sală foarte mare, pentru că după aceea te gândești că este cineva care are un onorariu și mai mare. Sau dacă eu am cîntat la Viena la Musikverein, cineva a cântat la Filarmonica din Berlin. Și dacă te raportezi la asta riști să fii tot timpul nemulțumit. Și atunci mulțumirea vine din munca de zi cu zi și descoperirea a ceva nou în aceste capodopere pe care le cântăm, care au fost scrise de oameni cu adevărat geniali – pentru că eu zic că interpreții pot fi brilianți, dar cuvântul genial îl rezervăm pentru compozitori. Când lucrezi la o piesă luni de zile și încă mai ai ceva nou de descoperit sau când colaborezi cu cineva și se produce uneori o comunicare așa de bună și nu mai e nevoie de cuvinte. Acestea sunt bucurii cu adevărat inepuizabile.
Mulțumesc BMW Group Romania pentru invitația la această întâlnire.
