Masca noastră cea de toate zilele

În dimineața plecării la spital aveam 112 mail-uri necitite. Cu alte cuvinte, în mod ironic, primul lucru pe care l-am văzut pe ecran a fost notificarea 112.

Dormisem doar câteva ore și am visat ceva legat de un proiect. Intervenția chirugicală era una programată, riscurile mici, doctorul un om de pus la rană și la propriu și la figurat. Dar mă însoțea teama firească a oricărui om care ajunge să aibă nevoie de o intervenție chirurgicală.

Așa că am profitat de timpul de așteptare pentru a sta cu ochii pe telefon, pentru a răspunde comentariilor din online, la mail-uri sau mesaje. Era o modalitate perfectă de a-mi lua gândul de la ceea ce trăiam cu adevărat. Nu facem asta prea des? Chiar îl citam pe blog  pe Jonathan Safran Foer care spune cu multă înțelepciune ”fiecare „nivel de evoluție”,  fiecare pas „înainte” a făcut să fie mai ușor – măcar puțin – să evităm munca emoțională de a fi prezenți, să transmitem mai degrabă informații, decât omenie.”

În zilele petrecute în spital, pot spune că am trăit în două lumi. În realitate eram în ”Casa fricii și a speranței”, cum a supranumit spitalele o autoare americană. Un univers cu propriile reguli, decoruri, priorități. Un loc în care, în doar câteva ore, colega de salon îți devine prieten, ajutor și confident. Un spațiu în care timpul se măsoară în intervalele dintre perfuzii sau vizite, iar cana cu ceai devine sucul tău favorit. Pe conturile mele de socializare nu mi s-a părut potrivit să postez nimic din ceea ce trăiam cu adevărat. Așa că, în timp ce eu eram pe patul de spital, pozele de pe Instagram mă arătau veselă în plimbări prin locuri pitorești.

Lamentarea în public și discuțiile despre problemele de sănătate sunt lucruri care nu se fac. Așa știu eu din codul bunelor maniere, dar și de la mama. De aceea, deși ultimii ani din viața mea nu au fost lipsiți de încercări și momente grele, rar am ales să spun ceva public despre asta. Și când am făcut-o, am regretat. Nu e o strategie, pur și simplu am considerat că e mai decent să nu vorbesc despre ce e rău, despre ce e greu. În plus, trăim într-o lume individualistă, egoistă, iar pe oameni nu îi interesează. La doar o săptămână după ce mi-am făcut cont de Instagram primul lucru pe care l-am remarcat a fost că este ”rețeaua oamenilor fericiți”. Cine postează pe Instagram că se simte rău, că e bolnav, că e trist? Cu ce l-ar ajuta? Și cine l-ar urmări? Și cum să dai o ”inimioară” la astfel de postări?

În stânga eu, la spital, după operație. În dreapta una dintre fotografiile de pe contul meu Instagram.

Coincidența a făcut ca în acest timp, la Bonton, să lucrăm la un material despre imaginea perfectă pe care o promovăm toți în mediul online și cum ne influențează acest lucru. Îl puteți vedea duminică, 8 iulie, de la ora 17:30, la Digi24. Am realizat că fenomenul devine din ce în ce mai periculos. Așa că am ales să dau acest exemplu personal, poate prea mic față de amploarea fenomenului, pentru a atrage atenția că nimeni nu este fericit tot timpul.

Indiferent de aparențe, oamenii, chiar și cei a căror viață pare perfectă în online, au diverse probleme. Poate mai puține, poate mai ușoare, dar ceea ce nu vedeți online nu înseamnă că nu există, doar nu se afișează. Pe patul unui spital sau în fața depresiei, suntem toți pacienți. La moartea unui prieten drag sau când zaci bolnav în pat, te doare la fel. În continuare nu cred că e de bonton să-ți expui prea mult viața privată, că e cu bune sau cu rele, și nici nu o voi face. Dar am înțeles ceva foarte important: că atunci când pe rețelele de socializare afișăm o viață fără cusur, lucrul acesta nu e sănătos pentru nimeni. Că pune o presiune mare pe noi: văzând atâta perfecțiune și fericire, în momentele noastre grele, aproape că ne simțim vinovați: ”Eu de ce nu pot fi fericit tot timpul?”.

În realitate inclusiv acele persoane publice care par să arate mereu impecabil, să trăiască ca într-o vacanță continuă, au zile bune și zile proaste. Rețelele de socializare nu sunt oglinda fidelă a ceea ce trăim, ele ne dau ocazia de a ne ”machia” existența, ne ajută să ne ascundem într-o lume în care totul e așa cum ne-am dori. Este, până la urmă, un mod de a căuta aprecierea, acceptarea, apartenența, atenția… iubirea, într-o lume virtuală. Pentru că ne e din ce în ce mai greu să le găsim în viața reală. Să încercăm să nu cădem în această capcană. Să nu trăim cu impresia că viața fără ”like” e pustie. Și să încercăm să nu mai fugim de noi și de ceea ce trăim cu adevărat. Chiar dacă telefonul mi-a fost util la spital, abia când am reușit să-l las din mână am socializat cu adevărat. Am simțit, dincolo de grija față de un pacient, ce înseamnă omenia. Am aflat de la Flori cum se gătește mai bine carnea de rață, am povestit cu Mari despre munca în spital, am împărtășit lucruri fascinante despre pisici cu doctorul Orosan, am descoperit un scriitor foarte talentat în doctorul Costin Duțu, chirurgul care m-a operat. Și căruia îi las ultimul paragraf, pentru că rezumă mai frumos decât mine felul în care internetul devine refugiul nostru atunci când fugim de noi și de realitate.

”Incizie printre cuvinte”, de Costin Duțu

”Astăzi insomnia, laolaltă cu singurătatea ne sunt invadate de internet. Când conștiința noastră își caută nordul spre sinele propriu, pentru explorări de continente și resurse noi, este deviată arbitrar. Acul busolei noastre se zbate (nu se învârte, căci nu are un sens!) între câmpurile magnetice ale ID-urilor de pe rețelele de „socializare”. Nu mai curând rețele de nesingurare? Căci socializarea, ca formă de integrare în lumea în care trăim, presupune limbaje verbale și paraverbale și prin ele, autenticitate. Aceste mijloace de frăție cu alți oameni sunt netezite brutal de „democrația” (egalitarismul?) internetului. Câteva taste apăsate sunt astăzi echivalentul unei ispitiri de ieșire din singurătatea ta în nesingurătatea tuturor.”

Le mulțumesc cu acest prilej doctorului Costin Duțu de la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr. Carol Davila și tuturor colegilor lui de la Secția Chirurgie II.

Îți recomad să citești și Ai trăit cât ai postat sau Și așa e viața pe pământ, dar și să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu alte povești de bonton.

10 Comments

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!