Nu scriu despre politică niciodată. Nu mă bag în politică. Așa sunt cam toți oamenii de bun-simț pe care îi cunosc, se feresc de politică ca dracul de tămâie. Asta nu înseamnă că nu votez, că nu mă implic în societate, că nu știu ce pe lume trăiesc, ci doar că pătura politică a păcătuit atât de mult din punctul meu de vedere, încât orice om care se vrea cu fața curată nu se asociaza deloc cu acest domeniu.
Așa am ajuns, probabil, să fim conduși de oameni care nu au această rușine. Nu au poate niciun fel de rușine.
De data asta nu e vorba de politică însă. E vorba de viața noastră și de lipsa de demnitate. De ani întregi de sacrificii în așteptarea unui viitor mai bun, năruiți într-o noapte.
Scriu acum, imediat după vestea că Guvernul a adoptat, la ceas de noapte, prin Ordonanţă de Urgenţă, modificarea codurilor penale. Cu alte cuvinte, cum spunea un prieten pe Facebook: ”S-a legalizat furtul. Condiția: să furi de la stat.” Și nu e doar asta. Ce se întâmplă este un dezastru pentru orice stat de drept. O lovitură pentru orice om care mai putea spera că se poate trăi decent și în țara asta. O descurajare pentru orice tânăr care se luptă să își facă un viitor aici.
Un pumn în față pentru zecile de mii de oameni care au ieșit în stradă să PROTESTEZE CIVILIZAT. O lovitură de grație dată oamenilor de bun-simț. O negare a tuturor principiilor pe care le-am învățat acasă. Mama mea, care a murit din neputința sistemului de sănătate din România, mama mea care m-a dus la Revoluție deși aveam 10 ani, mama care nu a fost niciodată membră de partid și care a făcut din corectitudine o religie, se răsucește acum în mormânt. Asistăm la uciderea speranțelor și la rușinea unei națiuni! Minute în șir am bolborosit ”Nu pot să cred. Nu pot să cred. Nu pot să cred”. Și am realizat că asta i-a ajutat pe politicieni să facă tot ce vor: noi nici nu putem să credem de ce sunt în stare.
Nu vă pot spune ce simt. Descurajare, dezamăgire, neputință… sunt cuvinte prea delicate.
Cu lacrimi în ochi vă scriu: îmi e frică de momentul acela când infractorii ne vor râde în nas nouă, oamenilor de bună credință sacrificați pe altarul muncii și onestității. Vor veni în fața noastră și vor spune: am furat, am mințit, am dat în cap. AȘA, ȘI??? Pentru că lor nu le mai este frică de nimic.
Sau cum tocmai a scris Vlad Mixich: ”Mă aștept ca într-o zi să mă trezesc și să aud pe cineva explicându-ne la televizor că e spre binele nostru să nu mai iubim și să nu mai spunem adevărul.
Sau deja a și început să se întâmple asta…?”
One Comment
Andrei
29/10/2018 at 22:22Am găsit azi articolul asta deja vechi și mi-a trezit amintiri dureroase. Dumneavoastra ati înteles totul mai limpede ca mine încă de la început iar eu desi am ascultat și atunci ce mi-ati spus eram prea orbit de ură si de frustrare si nu am vazut cât de clar vă era. Au trecut aproape doi ani de atunci dar imi amintesc foarte bine momentul în care am decis ca o sa îi urăsc toată viața. Am avut si momente de deznădejde ( în fiecare zi inclusiv azi de cateva ori ) dar acum vad lucrurile altfel din cauza acestui articol – cu speranță Acum cuvintele dumneavoastră de la finalul fiecărei emisiuni capătă greutate și parca sunt un îndemn la rezistență. Dacă dumneavoastră care înțelegeți atât de bine totul încă sunteti aici si încă vă dedicati timpul pentru a preda eleganta si bunătatea atunci înseamnă că nu e totul pierdut. Ati putea pleca de aici dar nu o faceti … as putea renunța la speranță dar nu o sa fac asta. Aveam mare nevoie să văd că cineva înțelege, că nu e totul doar în mintea mea. O să vedeți că până la urmă o să fie bine!