A trecut un an și jumătate de când l-am cunoscut pe cercetătorul și autorul Aurel Ionescu și am ajuns la al șaselea articol publicat aici despre nomenclatura stradală sau, mai simplu zis, despre denumirile străzilor din București. Coincidența face că Aurel Ionescu lucrează la al șaselea volum dedicat acestei pasiuni (restul de cinci au fost deja publicate la Editura Vremea). Astăzi, un ”episod” despre marile distrugeri din ultimii ani ai regimului comunist și modificările din acea perioadă în nomenclatura stradală din București. Lectură plăcută!
Schimbările politice oglindite în nomenclatura stradală bucureșteană (IV)
Apariția în 1974 a Legii privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale a deschis drumul demolărilor pe scară largă. Conform art. 33 din această lege „Terenurile situate în interiorul perimetrelor construibile ale localităţilor urbane şi rurale sînt supuse regulilor de sistematizare, indiferent de natura proprietăţii sau a folosinţei”, iar la art. 34 se specifica „Terenurile cu sau fără construcţii aflate în proprietatea sau folosinţa persoanelor fizice,(…) situate în perimetrul construibil al localităţilor, vor putea fi expropriate cu plata unei juste despăgubiri…”. În felul acesta statul comunist şi-a asigurat baza legală pentru exproprierile masive care au urmat.
Centrul Bucureștiului după cutremurul din 1977, Biserica Enei este în centrul imaginii, intactă după cutremur, demolată ulterior de regimul comunist | sursă foto: Gheorghe Leahu, Bucureștiul dispărut, Ed. Arta Grafică, 1995.
La cutremurul din 4 martie 1977 s-au prăbuşit peste 30 de clădiri, majoritatea imobile vechi din partea centrală a oraşului, construite înainte de 1940. Plecând de la necesitatea obiectivă a refacerii zonelor distruse şi de la faptul că partea mai înaltă a orașului din dreapta Dâmboviţei – cartierul Uranus – era mult mai sigură pentru construcţiile noi, N. Ceauşescu a hotărât să construiască un nou centru politico-administrativ în această zonă. Iniţial, proiectul prevedea aria cuprinsă între dealul Uranus şi piaţa Unirii, dar, cu timpul s-a extins şi în partea de est, cuprinzând cartierele Văcăreşti, Dudeşti, Foişor, Dristor până la piaţa Muncii. De asemenea, demolări semnificative au avut loc şi în alte zone ale oraşului: calea 13 Septembrie, str. Ştirbei Vodă, piaţa Victoriei. La fel cu alte ansambluri similare din ţară, construcţia Centrului Civic care a urmat făcea parte dintr-un plan specific regimurilor totalitare de organizare a spaţiului public. Prin realizarea de construcţii monumentale şi spectacole grandioase se urmărea scoaterea în relief a puterii şi solidităţii mesajului politic oficial şi preamărirea conducătorilor. Realizarea Casei Poporului şi a ansamblurilor de blocuri de pe arterele nou apărute, dincolo de costurile colosale implicate, au marcat profund şi ireversibil capitala.
Demolarea arhivelor statului din cartierul Uranus, fotografie din anul 1984 | foto: Andrei Bîrsan, bucurestiulmeudrag.ro
Considerate înainte de război cartiere ale micii burghezii prin aspectul şi prin gradul lor de confort, zonele demolate reprezentau pentru N. Ceauşescu doar o reminiscenţă a „vechii orânduiri” şi un obstacol în intenţiile lui de a construi locuinţe colective pentru „omul nou”. În câțiva ani, mii de oameni au fost „smulşi” în grabă din casele lor şi mutaţi în locuinţe improprii sau neterminate, devenind chiriaşi la stat. Chiar atunci când s-a respectat litera legii, despăgubirile erau primite târziu şi reprezentau sub o treime din valoarea „de piaţă” din acel moment. Toţi aceşti oameni au cunoscut drama dezrădăcinării în propria lor ţară, în propriul oraş, pierzându-şi fără drept de apel atât proprietăţile imobile, cât şi multe din bunurile din acestea agonisite de mai multe generaţii.
Din punct de vedere urbanistic, noile artere – bd. Unirii, bd. Decebal, bd. Burebista – nu au fost proiectate pentru a rezolva problemele reale ale oraşului, dimpotrivă, ele parcă sfidează reţeaua stradală anterioară, creând probleme de racordare şi transport între zonele adiacente. Lipsite de eleganţă şi concepute doar din dorinţa lui N. Ceauşescu de a construi un centru politico-administrativ de dimensiuni cât mai mari, noile artere lungi de peste cinci kilometri continuă să fie un corp străin în centrul Bucureştiului. Împreună cu Palatul Parlamentului ele păstrează, după mai bine de treizeci de ani, un aer megalomanic şi artificial.
În sfârşit, din punct de vedere al patrimoniului cultural şi istoric, ridicarea noilor construcţii a însemnat distrugerea completă a unei părţi importante din vechiul Bucureşti. În acţiuni anterioare de modernizare şi remodelare a unor artere cum au fost calea Dorobanţilor, calea Floreasca sau şoseaua Ştefan cel Mare a existat o oarecare înţelegere din partea lui N. Ceauşescu pentru conservarea edificiilor de patrimoniu, dar în cazul Centrului Civic şi al celorlalte zone orice reţinere din partea în acest sens lui a dispărut. Direcţia Monumentelor Istorice, ultima instituţie care se mai putea opune, fusese desfiinţată în 1977. Prin urmare, monumente istorice, biserici, clădiri vechi de peste o sută de ani – unele în bună stare sau restaurate recent, făcând parte din patrimoniul cultural şi istoric al capitalei au căzut pradă voinţei discreţionare a dictatorului. Un exemplu edificator este spitalul Brâncovenesc, complex de clădiri care putea fi foarte bine integrat în proiectul noii pieţe a Unirii. De asemenea, mănăstirea Văcăreşti din partea de sud a oraşului este cel mai dureros exemplu de monument care a fost distrus absolut inutil.
Mănăstirea Mihai Vodă, distrusă parțial (1983) | sursă foto: Gheorghe Leahu, Bucureștiul dispărut, Ed. Arta Grafică, 1995.
În perioada 1977-1987, 21 de capele şi biserici ortodoxe şi câteva aparținând altor culte au fost dărâmate în Bucureşti, iar câteva monumente – majoritatea biserici ortodoxe – au fost translate şi ascunse între blocuri pentru a fi salvate din calea „sistematizării”. În atmosfera aproape generală de consternare, nepăsare şi chiar frică a acelor ani au existat, totuşi, voci curajoase care au încercat să oprească valul de distrugeri. Memoriile întocmite de importanţi oameni de cultură rămâneau, însă, fără ecou la conducerea superioară sau la autorităţile locale cărora le erau adresate.
Iată un fragment dintr-un memoriu adresat C.C. al P.C.R. în 24 ianuarie 1985: „Fiecare naţiune îşi dovedeşte menirea în lume numai prin creaţia sa. Când mărturiile acestei creaţii sunt înlăturate una câte una, identitatea naţiunii se pierde treptat. Generaţia actuală şi cele viitoare vor trăi în oraşe cu prea puţini martori ai istoriei poporului nostru, ai propriei lor istorii. Într-o atare situaţie, pe temeiul prevederilor Legii pentru conservarea patrimoniului cultural naţional, adresăm, cu toată responsabilitatea, forurilor diriguitoare de Partid şi de Stat, un apel stăruitor ca acum, în al 12-lea ceas, să fie luate măsurile necesare – întru totul posibile de altfel – pentru a se păstra, restaura şi integra ansamblurile de la Mihai Vodă şi Văcăreşti în cadrul arhitecturii noi a Capitalei”. Autorii acestui memoriu erau: prof. univ. dr. Grigore Ionescu, acad. Dionisie Pippidi, prof. univ. dr. Vasile Drăguţ, prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, dr. Radu Popa, dr. Răzvan Theodorescu, conf. univ. arh. Aurelian Trişcu.
Din păcate, distrugerea unei bune părţi din Bucureşti nu a putut fi împiedicată. Sub alte forme, ea continuă şi astăzi.
Mutarea bisericii Schitul Maicilor | foto: arhiva personală Eugeniu Iordăchescu
În legătură cu acea perioadă, trebuie amintit în mod special ing. Eugeniu Iordăchescu (1929-2019), „salvatorul de biserici”. Și-a dat doctoratul în 1984 cu teza „Concepția, calculul, proiectarea și tehnologia lucrărilor de deplasare a clădirilor”. Cadru didactic în învățământul superior, director tehnic la Institutul Proiect București (1972-1983), a avut curajul să propună şi a reuşit mutarea prin translație a unui număr de 29 de clădiri din Bucureşti şi din ţară, dintre care 13 biserici sau mănăstiri. Dintre cele din București vom aminti biserica Schitul Maicilor, biserica Olari, biserica Sf. Ilie, biserica Mihai Vodă, mănăstirea Antim, biserica Sf. Ioan, biserica Sf. Gheorghe, biserica Sf. Ștefan „Cuibul cu barză” ș.a. A fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a și cu „Crucea patriarhală pentru mireni” (2016) – cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române.
Evident că toate aceste transformări silnice ale structurii stradale au influenţat şi nomenclatura stradală. Din cauza demolărilor şi repoziţionării străzilor, multe nume vechi de peste o sută de ani s-au pierdut, iar altele au reapărut pe segmente noi, nesemnificative (străzi între blocuri, alei scurte etc.). Aproape întotdeauna, locuitorii zonei erau cu totul alţii.
Harta zonei centrale a Bucureștiului în 1982 | foto arhivă personală Aurel Ionescu
Un fenomen care caracterizează acei ani în care se dărâmau lăcaşuri de cult este şi schimbarea unor denumiri de străzi care aveau sau includeau nume de biserici, sfinţi sau preoţi. Considerate inofensive sau tolerate vreme de aproape patruzeci de ani pentru a menaja sentimentele religioase ale marii majorităţi a populaţiei, 61 de denumiri de acest fel au fost modificate sau înlocuite în perioada 1982-1989. Nu se mai putea invoca acum faptul că ar fi vorba de persoane care au exploatat şi asuprit poporul, nici de nişte „reacţionari notorii”, termenul folosit în deciziile respective este că numele erau „necorespunzătoare”.
Ulterior, într-un document din 1990 se spune că aceste schimbări, la fel ca și demolările, s-au făcut „ca urmare a dispoziţiilor ferme ale fostei conduceri de tristă amintire”. Acum, știm bine că zelul slujbașilor Primăriei, dornici să intre în graţiile superiorilor, a fost la fel de distructiv. După ce acţiunea „a prins”, modificările s-au făcut în mai multe etape: 1985, 1986, 1987, 1989.
Multe asemenea schimbări de denumiri erau complet ridicole. Vom aminti câteva dintre ele:
* Sf. Treime Tei → Albăstrelelor;
* Sf. Gheorghe Tei → Dumitrana;
* Sf. Niceta → Arinului;
* Sf. Nicolae Tei → Narciselor;
* Sf. Spiridon → Horezu;
* Sfinților → Salva Vișeu;
* Sânicoară → Bălteni;
* Sf. Vineri → Lăpușna;
* Sf. Gheorghe Nou → Băniei;
* Sf. Elefterie → Operei;
* Sf. Constantin → Călimănești;
* Sf. Voievozi → Voievozilor;
* Sf. Vasile → Recunoștinței;
* Diaconul Coresi → Coresi;
* Mitropolit Dosoftei → Dosoftei;
* Mitropolit Antim Ivireanu → Antim;
* Mitropolit Filaret → Filaret;
* Biserica Enei → Arhitecturii;
* Episcopiei → Ateneului;
* Biserica Alexe → Afinelor;
* Biserica Amzei → Gladiolelor;
* Icoanei → Florilor;
* Monahului → Cavnic;
Harta zonei centrale a Bucureștiului în 1992 | foto arhivă personală Aurel Ionescu
De asemenea, str. Şipotul Fântânilor s-a unit cu str. Episcopul Ambrozie, făcând să dispară din toponimia orașului numele celebrului personaj, ieromonahul Ambrozie, preot al metocului Episcopiei Buzăului din Bucureşti. Acesta, în iunie 1848, în timpul Revoluţiei, a ieşit în faţa tunurilor pregătite să tragă în manifestanţi. Încurajate de gestul lui, mulţimile l-au urmat, forţând retragerea soldaţilor, unii dintre ei chiar trecând de partea populaţiei. Pentru gestul său eroic a fost numit „Popa Tun”.
La fel, „necorespunzătoare” au fost găsite şi numele străzii Profetului care devine în 1985 str. Armoniei sau „Bunătatea Samariteană” şi „Pietăţii”, care au fost schimbate în 1989 cu nume de localităţi: Albac, respectiv, Blaj. Pentru că tot s-a schimbat numele străzii Episcopul Timuş cu Cărpiniș, a fost schimbat şi numele străzii Timuş Nicolae cu Colnicul Mic, uitându-se, probabil, că era vorba de un alt personaj, erou de la Turtucaia.
Ultima schimbare de acest gen a avut loc în august 1989, când străzile Maica Domnului şi Lizeanu au fost unite şi au primit, împreună, numele „Orizontului”. Au fost, totuşi, unele nume vechi din această categorie, cum ar fi Popa Nan, Popa Soare sau Popa Tatu, care au scăpat în mod miraculos de acest ultim mini tăvălug al regimului comunist.
Pe ansamblu, această cădere în derizoriu, prin „vânarea” unor cuvinte pe tăbliţele de nomenclatură stradală, este un exemplu unic de antipropagandă a unui regim politic care trăgea să moară şi nu mai avea de oferit decât ultimele schimbări de decor.
În episodul următor din această serie vom afla împreună cum s-au reparat, după 1989, unele dintre modificările arbitrare prezentate mai sus, cum s-au atribuit nume noi de eroi căzuți în Decembrie 1989 și alte personalități istorice și cum s-a revenit la o parte dintre numele de străzi cu tradiție, dispărute după 1947.
Până atunci, dacă doriți să aflați mai multe despre strada pe care locuiți, despre numele sau istoria ei, puteți găsi răspunsul într-unul din volumele apărute până acum în seria „Străzi din București și numele lor” la Editura Vremea. De asemenea, puteți să-mi scrieți pe adresa: aurel2147@yahoo.com sau pe pagina de Facebook. Vă aștept cu plăcere!
Aurel Ionescu
Vă recomand să citiți și celelalte articole ale aceste serii: Străzi din București și numele lor, Povești uitate despre numele străzilor din București, De ce și cum s-au schimbat numele străzilor din București, Schimbările politice oglindite în numele străzilor din București, Cum a schimbat regimul comunist numele străzilor din București.
Te invit să urmărești călătoriile mele sau locurile deosebite pe care le descopăr și pe Youtube sau Instagram.
