Despre Maria Ploae s-a spus mereu că este una dintre cele mai frumoase actrițe ale generației sale. Eu cred că pe chipul Mariei Ploae, la fel de frumos la orice vârstă, este, de fapt, amprenta sufletului său. Vă invit să citiți un interviu pe care l-am realizat pentru Bonton și care vă spune câte ceva din povestea unei actrițe care dăruiește lumină.
Am aflat despre dumneavoastră că ați avut o copilărie demnă de poveștile lui Creangă. Asta până pe la 12 ani, când ați stat cu părinții naturali, după care ați venit în București, cu o altă pereche de părinți, cum spuneți dumneavoastră. Ce vă amintiți cu drag din copilărie?
Sunt norocoasă că m-am născut acolo la țară, pe Valea Berheciului, într-o familie de oameni gospodari, eram cinci copii la părinții mei. Părinții mei erau foarte harnici și iubeau foarte mult pământul și spun că e un noroc că m-am născut acolo, pentru că acolo viața te încearcă altfel. Și te pregătește altfel și rădăcinile mele au rămas bine înfipte acolo și toată seva pe care am avut-o după aceea, am simțit că mi s-a tras de acolo. M-a ajutat că, în ciuda fragilității mele aparente, am fost o persoană puternică. Până la 12 ani am stat acolo, după aceea am fost înfiată de mătușa mea, sora tatălui meu, care a fost mai mult decât o mamă. Ea mi-a crescut copiii și a fost sprijinul meu și bucuria mea. Revin, totuși, la părinții mei biologici, pe care i-am iubit și îi iubesc foarte mult, tata s-a dus dincolo, dar mama trăiește, deși acuma, în ciuda faptului că ea spunea… „și-n genunchi și lucrez pământul”, acum de doi ani i-a dispărut putere. Dar e tot liniștită, e tot fericită, e tot cu vorba bună și tot cu ruga așa și cu gândul la Dumnezeu. Deci nu e supărată, nu e revoltată. Ba mai mult decât atât, de ziua lui Eminescu, mama ne-a recitat la telefon, ne-a spus ”Revedere” și ”Balada lui Constantin Brâncoveanu”. Pentru că mama, de fapt, a fost prima artistă a familiei mele…
Deși nu avea niciun fel de pregătire în domeniu…
Nu, mama era țărancă, a făcut și ea câteva clase, clasele primare. Eram cinci copii, dar eu am avut ghinionul oarecum să fiu cea mai mare dintre fete și atunci responsabilitatea era foarte mare, dar în afară de multă muncă și multă responsabilitate, era și jocul ăsta pe care-l căutam în natură. Contactul ăsta cu natura a fost absolut fascinant pentru mine și definitoriu, că am rămas cu dragostea de natură. În natură îmi încarc bateriile și cu nepoțeii bineînțeles și familia a fost sprijinul meu, dar creația asta care este copleșitor de frumoasă și de complexă și pe care noi de multe ori n-o băgam în seamă, de fapt de aici trebuie să ne luăm energia.
Dintre povețele, sfaturile pe care le-ați primit în copilărie, adolescența dumneavoastră, au fost câteva foarte bine punctate care v-au rămas până în ziua de astăzi?
Da, sigur că da. Ele sunt, au fost, au venit și din partea părinților, din partea profesorilor, a învățătorilor pe care i-am avut acolo la țară, dar una așa de subliniat cum spunea părintele Arsenie Boca: ”De la tata am primit o lecție extraordinară. O dată mi-a tras o palmă pentru că am pierdut timpul. Și de atunci n-am mai pierdut timpul, am prețuit fiecare clipă”.
O întâmplare de genul ăsta nu știu să spun legat de viața mea, dar sigur că sfaturi, am primit. De exemplu a fost Ida Matei, cu care făceam mișcare când eram studentă la Institut. Dânsa a reușit să mă facă să mă concentrez, să-mi stăpânesc corpul și să obțin ceea ce vreau în momentul în care regizorii îmi solicitau, de exemplu, un mers frumos de regină. Sau un mers erotic. Începusem deja să fac filme, dar aveam nevoie de încredere și ea m-a încurajat foarte mult. Au fost profesorii care au fost excepționali, adică eu am lucrat cu Octavian Cotescu, Ovidiu Schumaher… M-a întrebat odată pe mine Cotescu, zice: ”Maria, tu de ce ai ales teatrul?” Și eu am spus: ”Ca să trăiesc mai mult”. Și mă gândeam ce lucru fascinant este să vii în fiecare seară pe scenă sau în fața camerelor aparatului de filmat cu diferite caractere, cu diverse personaje. Este un lucru excepțional pentru sufletul nostru, adică este o bogăție.
Vă face să cunoașteți mai bine sufletul omului? Pentru că trebuie să și înțelegeți aceste personaje pe care le jucați.
Bucuria noastră, a actorilor, este să jucăm personaje cât mai variate. Încet, încet, prin repetiții, prin aprofundări, îl înțelegi, încerci să-l înțelegi, încet, încet îl aperi și atunci sigur că ai mult mai multă toleranță și înțelegere față de personajul pe care îl întâlnești în viața de toate zilele. Nu-l mai judeci așa.
Pentru că aceste personaje nu sunt doar în filme și în cărți, ele se regăsesc în realitate.
După aia le găsești. Zici: ”Ah, asta sunt eu din Promisiuni. Asta sunt eu din…” și normal că-l înțelegi, că-l ierți, că-l tolerezi, că nu-l judeci. În orice caz nu-l judeci. Preotul care spovedește are de-a face cu multe suflete și află foarte multe lucruri și poate să dezelege și să ierte, așa și noi actorii suntem într-un fel creatori de personaje și avem o generozitate și o toleranță mult mai mare către semenii noștri, în momentul în care ne întâlnim pe noi în varianta cinema.
Sunteți mamă a trei copii, sunteți apropiată de copiii dumneavoastră, jucați cu actori tineri, sunteți deci, înconjurată cât de cât de tineret. Ce simțiți că le lipseşte tinerilor astăzi?
Nu au perspective în țară din punct de vedere profesional. Nu-și văd viitorul. Cei mai buni poate că vor rămâne prin alte părți, ceea ce nu e bine pentru țară.
Cum vi se mai pare că ne purtăm unii cu alții?
Mergi în metrou și foarte puțini se mai uită la chipul tău, foarte puțini. Pentru că fiecare este cu telefonul așa de concentrat că am ajuns să ne robotizăm mult prea tare și să ne înstrăinăm nu unii de alții, dar și noi de noi înșine, de sufletul nostru. Eu cred că e foarte important ca tineretul să rămână totuși prieten și cu cartea, pentru că ce-ți dă cartea nu-ți poate da calculatorul. Să țină legătura cu poezia, cu natura, cu tot ce înseamnă universul ăsta fascinant și care este făcut spre bucuria noastră.
Ați spus la un moment dat că ați refuzat să jucați în ultima vreme personaje foarte negative, dacă acest rol negativ n-a presupus trezirea unei conștiințe, pentru că v-ați întrebat dacă nu cumva, jucați dumneavoastră personajul, dar nu vă joacă și el? Mi s-a părut ceva foarte frumos spus și o perspectivă la care nu m-am gândit niciodată.
Te joacă și personajele, nu numai tu le joci pe ele. Noi dăm totul din noi în aceste personaje, dar lasă și ele urme adânci. Asta îmi spunea Coca Bloos: sunt lucruri pe care nu trebuie să le luăm ușor niciodată. Nu aș fi fericită nicio clipă pe scenă să joc un rol foarte negativ. Pentru ce să-l fac? Eu nu sunt fericită și am sentimentul că nici spectatorului nu-i produc fericire. Deci, mi-a plăcut totuși ca lucrul pe care-l fac să fie spre zidirea omului, nu spre rătăcirea lui. De asta am și iubit și m-a atras lumina asta a scenei, că poți să dăruiești lumină celor care te văd.
Se poate să reușești și decent, onorabil, onest?
Se poate. Se poate să nu faci compromisuri, sigur că e un pic incomod uneori. Nu e ușor să nu fii de gașcă și să nu fii una cu ceilalți, când tu ți-ai propus un anume lucru. Dar este important să fii tu, în primul rând, față de tine cu conștiința curată. Este foarte important să rămâi senin și chiar dacă pe moment, uneori, ai de pierdut, în general eu cred că ai de câștigat. La final când tragi linia.
Maria Ploae, martie 2016.
Îţi recomand să citeşti şi interviurile cu Dan Condurache sau Vlad Ivanov, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.
Te invit să urmărești călătoriile mele sau poveștile deosebite pe care le descopăr și pe contul de Instagram [wdi_feed id=”1″]
One Comment
baltag66
19/02/2018 at 08:18Se poate să reușești și adoptând „stilul” decent, onorabil, onest, căci atunci când vei trage linie tot ce va conta este ceea ce ai realizat doar adoptând acest „stil”. Aceasta se întâmplă când omul vrea să fie de ajutor semenilor săi și nicidecum să le fie spre ceva de rușine. Doamne ajută o astfel de gândire la toți oamenii !