Are o carte de vizită impresionantă: este absolvent de nota 10 al UNATC,  regizor a peste 100 de filme documentare, scenarist, profesor universitar, doctor Magna cum Laudae în cinematografie,  publicist. Dar, dincolo de calitățile profesionale, pentru mine,  Laurențiu Damian este în primul rând un om cald, galant și generos. Și pentru că am avut bucuria să îl am invitat la emisiunea Bonton, astăzi, de ziua lui,  împart cu voi un fragment din plăcerea acestei întâlniri.

Sunteţi regizor, dar şi profesor, aşa că vă propun în prima fază să vorbim despre educaţie. Dar aş vrea să începem cu educaţia dvs, care a fost modelul după care aţi fost educat?

Am primit un tip de educaţie cu nişte precepte de parcă era vorba de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său”. În momentul în care intru într-o conversaţie în care nu stăpânesc foarte bine elementele să ştiu să ascult. Acest tip de educaţie, deloc spartană, o educaţie liberă: să spun ce gândesc, să spun adevărul, să nu mă ascund. ”Nu te ascunde după degete, că ţi se vede palma”. Toate astea la un moment dat, în ultima perioadă de timp, constat că sunt aproape romantice, adică parcă aş povesti ceva de Andersen. Poate că ţin puţin şi de felul în care noi trăim acum, mai repede, mai intens, există o presiune şi media şi de imagini şi de sunete, maşini. Trăim într-un oraş care e în permanentă luptă cu el însuşi. Și atunci poate că suntem mai nervoşi, mai agitaţi, mai rapizi în replică, dar nu cine vorbeşte mai tare are dreptate, nu cine vorbeşte în continuu deţine un adevăr.

Vă amintiţi o poveste, o întâmplare de când eraţi copil, din care aţi  învăţat ceva important pentru restul vieţii dvs. ?

Eram adolescent şi am văzut într-un şanţ un bărbat la vreo 50 şi ceva de ani beat mangă. Soţia lui, ţărancă, tot trăgea de el să-l ridice, el îi mai dădea o scatoalcă şi cădea… Şi ea din nou îl ridica. Şi la un moment dat m-am oprit şi am spus: „Maică dragă, dar lasă-l domnule acolo, lasă-l în şanţ că o să vină el, o să vină acasă când se trezeşte.” Şi ea mi-a spus: „Cum să-l las? E omul meu!”. Ideea că ”e omul meu” mie mi se pare cea mai frumoasă declaraţie de dragoste care nu ţine nici de dat inelul, nici de făcut jurământul, nici de călătoria de miere. Acolo era într-adevăr o iubire şi o credinţă: aşa cum e, e al meu!

Cum credeţi că mai putem convinge astăzi tinerii că politeţea e importantă în condiţiile în care vedem în jur că tupeul e cheia succesului?

Tupeul, obrăznicia şi o siguranţă pe care o generaţie mult mai tânără decât a mea o afişează. Şi am stat şi m-am gândit de ce această generaţie este uneori atât de neiertătoare, uneori atât de tranşantă, frustă, fără menajamente. Cred că ei ne reproşează ceva. Poate ne reproşează că nu am făcut suficient în calitate de dascăli, sau de regie, sau de filme, poate ne reproşează că nu am ştiut să ne luptăm mai mult cu cenzura şi nu să devemim martiri, dar să devenim mult mai atenţi la ce am lucrat şi să reuşim să convingem nişte oameni şi mai verticali.
La această oră cred că un băiat care oferă o floare unei fete poate să fie trimis complet în ridicol, dar nu tot timpul. Pentru că dacă ar trebui să facem acum o mică secvenţă de film, de dramaturgie, am spune că băiatul care oferă floarea, odată şi odată va întâlni fata care acceptă această floare şi atunci devin un cuplu. Când cineva va râde de el, nu e aceea, nu e ea. Lucrurile s-au modificat, eu nu aş spune că în rău, nu sunt defetist, dar e o perioadă care va trece. Ca şi în film, ca şi în modă.

Există o datorie a artistului pentru comunitatea lui, pentru locul în care trăieşte?

Da, fără îndoială. Această datorie nu trebuie doar nuanţată, trebuie strigată, urlată, pusă pe toţi pereţii ca un manifest. Artistul e dator comunităţii nu doar să o educe întru frumos, dar să fie alături de ea şi în reprezentare şi în momentele în care această comunitate are nevoie, sau dacă nu spune că are nevoie, artistul trebuie să simtă că are nevoie. Nu trebuie să aştepte nevoia declarativă. Artistul în globul de sticlă, artistul izolat în turnul de fildeş… nu! Nu că nu mai e la modă, dar nu duce nicăieri. Duce la un tip de autism intelectual. Artistul trebuie să fie alături, să înţeleagă, să extragă din comunitatea din care vine elemente de esenţă în a-şi construi o operă. În mod egoist îşi construieşte opera, după care în mod altruist o dă unei comunităţi.

Dacă aţi face un documentar despre România astăzi aş vrea să ştiu care sunt punctele forte pe care le-aţi sublinia şi de asemenea care sunt neajunsurile?

Apreciez zona artistică, nu apreciez zona politică, apreciez şi dau tot concursul tendinţei ca această ţară să devină mai frumoasă în sensul nu neapărat turistic, ci vizual. Nu sunt de acord cu încrâncenarea de pe chipul unor oameni şi tristeţea de pe chipul unor oameni. Foarte multe filme se duc să şocheze cu elemetele care ţin de neajuns. Adică să faci un film într-un azil de bătrâni izgoniţi din viaţă şi trataţi prost este mult mai interesant la un festival decât să faci un film despre arhitectura postbelică în România, care este extraordinară! Dar pe care noi nu o vedem, pentru că trecând zilnic aşa nu îţi mai dai seama că totuşi noi am produs ceva în anii 30, ceva pentru o lume întreagă. Oricum, aş face un film al contrastelor. Până la urmă noi suntem foarte interesanţi că suntem o formulă de contrast extraordinară: cu bune, cu rele, cu reproşuri, cu mângâieri, cu zone îngrozitor de privit, cu alte zone extrem de luxoase, la fel de neprivit datorită sclipirii. Cu oameni care sunt fie în oazele lor de linişte, măreţie şi echilibru, cu maşini luxuariante şi cerşetori de cealaltă parte… Noi românii, nu ne plictisim. Şi vizual şi mental, nu ne plictisim. Dacă vrem să ne plictisim mergem, cred eu, în Elveţia.

Din experienţa dumneavoastră de viaţă de până acum, ce aţi învăţat că este cel mai important?

Un lucru important în viaţă este să fii sănătos, în primul rând, ca să poţi să-ţi trăieşti această viaţă în sănătate. Al doilea este să încerci, până la capăt – şi aici numai Dumnezeu ştie cât este şi până unde se întinde acel capăt – să încerci să fii consecvent cu tine însuţi. Nimic nu m-a şocat mai tare şi nu m-a deranjat decât acele răsturnări de situaţii în zona de caracter. Adică eu cred că un om trebuie să fie până la capăt în credinţa lui şi în demersul pe care îl face în legătură cu ceilalţi. Mie mi se pare că încărcătura morală, generozitatea şi o intransigenţă pe care să o ai tu cu tine pot să fie elemente definitorii și în momentul în care te uiţi în oglindă să nu stingi lumina de frică că vei vedea acolo pe altcineva.

iulie 2015

Îți recomand să citești și interviul cu Ducu Darie sau pe cel cu Alexandru Andrieș, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.
Te invit să urmărești poveștile mele și pe Facebook,  Youtube sau Instagram.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio