M-am trezit cu greu. Varianta asta în care ziua conduc şi noaptea scriu pe blog, nu e cea mai uşoară.
Ca de obicei am estimat că drumul ce urma să îl fac va fi unul rapid (la capitolul ăsta învăţ greu din experienţă). Aşa că am pornit agale din Budva spre Dubrovnik, via Kotor. Am mers încet să pot admira coasta, m-am oprit în Kotor, am lăsat maşina la un kilometru distanţă (parcată bine), m-am plimbat, am mâncat, am făcut fotografii…
Golful KotorKotor este o așezare veche, aici se locuiește din secolul 7 î. H. Golful este înconjurat de fortificații construite de venețieni, localitatea este parte din patrimoniul UNESCO. Construcțiile sale medievale sunt foarte bine păstrate, iar bisericile sunt imagini simbol ale acestui loc. Vechiul Kotor este construit ca un labirint, așa că inclusiv localnicii se mai pierd pe străduțele lui. Categoric golful Kotor, nu trebuie ratat dacă aveţi drum pe aici și ar fi bine să îi dați mai mult timp decât am făcut-o eu.
Am un succes nebun la vameşi! Astăzi la vama de ieşire din Muntenegru, toată lumea control la paşapoarte, la mine un zâmbet larg şi un semn că pot trece. Eu întind insistent paşaportul, el mă invită elegant să trec.
Imediat ce ieşi din vamă începe un drum exact ca la mine la ţară. BMW-ul pe care îl vedeţi în faţa mea era spaima şoselei (când era şosea). Tăia faţa tuturor, se băga aiurea, l-a scos uşor pe un alt șofer de pe carosabil depăşind în curbă… Când a ajuns însă pe bucata asta de drum, aproape că a oprit. Cine credeţi că era atunci spaima macadamului? 🙂
E fascinant cum naţiile astea de pe aici opresc maşinile. Ei când au de oprit rămân direct în drum, nu trag mai pe dreapta, nu caută un loc mai spaţios. E drept, şoselele sunt şi foarte înguste, dar nu au niciun fel de strângere de inimă dacă în spatele lor se formează un lung şir de maşini. Când am plecat din Budva mi-am zis că acolo îmi rămâne inima. Dar, vedeţi dumneavoastră, călătoria e ca în viaţă (aşa cum şi viaţa e o călătorie). Şi când credeam că nimic nu o poate înlocui, că viaţa departe de Budva va fi mai tristă, că Adriatica nu mai e la fel de albastră în altă parte, a apărut în calea mea… el. Dubrovnikul.
Ştiţi la ce etaj stau? Pun pariu că nu ghiciţi! Stau la etajul -6! Hotelul la care sunt cazată în Dubrovnik este fix pe latura abruptă a unui deal, aşa că etajele merg în jos, nu în sus. Iar de la balconul meu se vede aşa:
Am o cameră mare, pot să şi alerg în ea. Şi mai alerg uneori spre balcon, sa fiu sigură că e adevărat. Am ieşit cât am putut de repede (tot târziu, deci) şi cum am intrat în oraşul vechi am fost asaltată de o domnişoară care m-a convis să mă urc într-o barcă pentru o plimbare de 45 de minute. 
Arăta ca o barcă de piraţi, era foarte caraghioasă, dar te legăna aproape să te dea peste bord. Una peste alta, priveliştea a fost frumoasă. „Plajele” croate arată cam aşa:
Oamenii se caţără pe stânci, precum caprele negre. Sunt foarte puţine plaje cu pietriş (nisipul nu e tradiţional pe-aici) şi foarte mici. Străduţele din oraşul vechi sunt la rândul lor ceva deosebit. Mici, înguste şi unele dintre ele cu multe scări. Oraşul e foarte frumos şi extrem de romantic. E genul de loc în care să vii să-ţi ceri iubita de nevastă.
E plin de turişi. Plin. Din toate colţurile lumii. De altfel, avioanele aterizează din 5 în 5 minute la Dubrovnik, am văzut chiar semn de circulaţie: atenţie avioane (nu am nici cea mai vagă idee la ce folosea). Deci… astăzi e zi de popas.
Voi fi, probabil, în cele mai comode şi cele mai umblate sandale, care au un record de kilometri parcurşi şi care şi-au făcut şi astăzi datoria. Şoşonii sunt în seif :
