Vă pot spune că ţânţarii sârbeşti ştiu să pişte mai bine. Picioarele mele atârnate ostentativ aseară la cetatea din Novi Sad au fost servite, pare-se, ca o delicatesă românească.

Drumul pe care urma să merg astăzi era, după mine, scurt. Mă aşteptam, ce-i drept să fie unul dificil, dar chiar şi aşa îl estimam pe la 3 ore, 3 ore şi jumătate. Nicio grabă.

De la Novi Sad la Irig, nu am ţinut volanul drept. Eram ca la karting… ac de păr la stânga, ac de păr la dreapta. Şi în caruselul ăsta nebun, văd o maşină de poliţie, care, după ce trec, se pune în mişcare şi vine după mine.

Dacă am putea înregistra gândurile din minutele care au urmat în mintea mea ieşea un film de acţiune cu importante accente dramatice. Întâmplarea face că timişorenii cu care am socializat ieri mi-au povestit câte ceva despre poliţiştii sârbi şi mi-au explicat că depăşirea ceva mai serioasă a vitezei se pedepseşte aici cu închisoare!!!

Înţelegeţi poate, cum în acele momente (împotriva logicii care îmi spunea că era imposibil să încalc altceva decât limitările alea ridicole de 20 -30 la oră) am început să mă văd într-o celulă din Belgrad. Nu ştiu de ce în Belgrad, căci sunt sigură că existau închisori şi mai aproape, dar dacă tot eram închisă, probabil onoarea mea cerea să fiu dusă în capitală. Şi ce dacă eram nevinovată?

Chinul s-a sfârşit după câteva minute bune, când drumul nostru nu a mai fost comun. Însă poliţiştii mi-au făcut inima să bată în multe localităţi care au urmat, căci au fost prezenţi aproape în fiecare până la Valjevo.

Am un obicei simpatic la drum lung: îmi aleg un partener de trafic. Adică un şofer care văd că are acelaşi traseu şi în mare acelşi stil de condus. De fapt, eu aleg maşina, de cele mai multe ori habar nu am cum arată şoferul.

De data asta „prietenul” meu de trafic a fost un Renault Megane cu numar de Novi Sad. Sigur pe el, agil, îmi prindea bine să îl am în faţă, convinsă fiind că ştie mai bine decât mine şi „harta” poliţiştilor. Ne-am mai oprit, ba unul, ba celălalt, am ţinut însă pasul, în mare. La o intersecţie văd un indicator la dreapta către Valjevo, mă încadrez, iar amicul meu de trafic ramâne pe banda de mers înainte. M-am oprit chiar în dreptul lor, era o familie, doamna, simpatică mi-a zâmbit cumva de la revedere şi asta am făcut şi eu.

Dar după ce am mers puţin, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi confuză am început să consult google maps, atlasul… Ce să vezi? Mersesem pe drumul greşit îmi pierdusem prietenul de drum lung… Timpul pierdut nu mai putea fi recuperat, cu toată strădania mea. Aşa că m-am întors bosumflată la traseul iniţial. Pe care, în scurt timp am remarcat o altă maşină care mergea în stilul meu. Număr de Olanda, VW Golf, mers sportiv, doar şoferul în maşină.

Eu sunt însă un om loial. Nu am lăsat Golful să-i ia locul (atât de repede!). Dar, kilometru cu kilometru, noul partener de drum era acolo, ca un amic răbdător care ştie că îţi va câştiga încrederea făcând paşii corecţi. Aşa s-a şi întâmplat. Şi pentru că nu aveam nici un indiciu despre noul partener de trafic am început să-l desenez în mintea mea, să-i fac un portret, o poveste.

landezul meu (zburător în felul lui, cu un stil foarte sportiv de condus) avea undeva pe la 25 de ani. Plecase într-o călătorie singur pentru a descoperi ţările astea ciudate, comuniste, diferite. Asta a vrut el să facă vara asta: să plece singur pe tărâmuri de care familia lui nici nu a auzit. Pasionat, probabil de fotografie. Destinaţia finală trebuia să fie Croaţia. La 25 de ani olandezul nu şi-a permis mai mult decât Golful, unul mai vechi, dar ştim cu toţii că acolo chiar şi maşinile vechi sunt în stare bună. Un tip atent şi prietenos (remarcase înaintea mea parteneriatul de trafic, îl iniţiase chiar şi îi era loial), un băiat care încerca să se cunoască pe el şi lumea.

Loialitatea, trece şi ea, uneori, prin stomac. Şi pentru că drumul (care devenise insipid şi foarte lung) nu se mai termina, am fost nevoită să opresc pentru o scurtă gustare din provizii.  Mare mi-a fost mirarea când, mai târziu, la intrarea în Valjevo, Golful era acolo. Asta a avut darul să mă emoţioneze… A pornit exact în faţa mea şi mergea, ca o călăuză.

La un moment dat i-am simţit ezitarea. Încetinea, era pierdut și într-o zonă cu două benzi pe sens am început să-l depăşesc, pentru a-mi ghida amicul aflat în impas. Un ochi aruncat curios în dreptul şoferului m-a înmărmurit.

a volan era o drăguţă bătrânică olandeză, plecată singură, încercând să se orienteze printre indicatoarele sârbeşti… M-a făcut praf. Mi-am zis că dacă mă ţine Dumnezeu sănătoasă exact aşa aş conduce şi eu peste 30 de ani şi am realizat… ce şansă am ca eu să fac această călătorie cu 30 de ani mai devreme. ătrânica a luat-o, fără să remarc, pe alt drum. În zadar am căutat-o în oglinda retrovizoare, în zadar am aşteptat-o… destinele celor două singuratice nu s-au mai întâlnit.

Două vorbe despre Valjevo, dacă tot mi-a ieșit în drum. Este unul dintre puținele orașe cu două centre istorice, unul în stil oriental, unul în stil european. Ele sunt despărțite de râul Kolubara, unul din cele patru râuri care trec prin Valjevo. Dintre ele, se remarcă râul Gradac despre care se spune că este cel mai curat din Europa.

Drumul de la Valjevo la Uzice este atât de pustiu încât m-a făcut să uit de zăbrelele închisorii din Belgrad… Nu mai aveam parteneri de drum, nu mai erau poliţişti, ceva peisaje draguţe, foarte asemănătoare cu zone de la noi, dar pe care le respingeam cu o uşoară aroganţă: avem şi noi! Şi mai frumos de atât!

Serbia mi s-a părut foarte asemănătoare cu România. Așa că, până acum, pe traseul meu nimic nu mi-a tăiat respiraţia. Noul „prieten” de drum a fost Radio Index. Despre care am cele mai frumoase cuvinte: o jumătate de zi cât am ascultat eu radioul ăsta nu s-a repetat nici o piesă în playlist!

Dacă mergeţi prin Serbia şi vedeţi un semn ca de Zoro… nu vine nici un erou să vă salveze, ci sunt nişte curbeee… ac de păr.

Noul „prieten” de drum a fost Radio Index. Despre care am cele mai frumoase cuvinte: o jumătate de zi cât am ascultat eu radioul ăsta nu s-a repetat nici o piesă în playlist!

La destinaţie (Zlatibor) am ajuns după mult prea multe ore petrecute pe un drum fără nici o atracţie majoră. Şi în încercarea de a găsi locul în care sunt cazată, am nimerit într-un furnicar de oameni şi tarabe şi m-am îngrozit. 

Ture peste ture, indicaţii lungi în sârbește deşi nu pricep o boabă şi deşi întrebam în engleză, până la urma am ajuns şi m-am liniştit. Vila în care voi dormi este într-o pădurice, când am ajuns era linişte şi pustiu şi (deşi m-a mustrat un pic conştiinţa că mi-am propus să socializez, dar mă cazez în pădure), e exact genul de loc care îmi place. Aşa se vede de la fereastra mea:

Zlatibor este o localitate turistica cu un lac. Au făcut sârbii tot felul de viluţe, o pârtie mică de ski, un centru (foarte interesant!) pentru slăbit, dar… e o localitate cu un lac. În împrejurimi mai sunt o peşteră frumoasă, un muzeu al satului şi alte atracţii rurale, dar, repet, nimic spectaculos. Atmosfera e plăcută, dar extrem de aglomerată, cam ca la noi pe Valea Prahovei.

Am dat și de un nene vraci, care vindea multe chestii făcute din plante.

Mâine aştept cu nerăbdare spectaculosul Muntenegru. Până atunci, să nu uităm… dovada călătoriilor mele (cu celebrii mei şoşoni)

Citește mai departe Jurnal de călătorie singuratică. Ziua 3 (Podgorica, Budva)

Dacă ți-a plăcut acest articol nu uita să urmărești călătoriile mele cu un like sau follow și pe Facebook,  Youtube, Instagram @danagont.ro sau TikTok. Poți să te abonezi și la newsletter pentru a primi, din când în când, noutăți despre poveștile pe care le scriu.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio