Plecarea a fost grea. Mii de gânduri adunate şi 3 perechi de ochi îngrijoraţi în oglinda retrovizoare. Apoi perechea mea de ochi a prins un pic de ceaţă…

Mi-am zis în gând, cu o voce mustrătoare: „Dana Gonţ, Dana Gonţ…” şi după ce mi-am înghiţit nodul din gât, am început să las maşina să înghită asfaltul. Am plecat în vacanță singură, după un început de an greu. Nu a fost planificat să plec singură, dar când situația s-a schimbat am decis să nu renunț, mai ales că planificasem singură tot traseul. A fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea.

Traseul: Serbia, Muntenegru, Croația, Bosnia Herțegovina. Eu și micuța mea mașină. Eram căptuşită cu tehnologie (personală sau primită în custodie în semn de grijă sau drag). Am început, aşadar, „cablările.” Casca bluetooth (funcţională până cu o zi înainte) nu se mai conecta. Serpentine… ON… serpentine… OFF…serpentine… ANULARE ASOCIERE… serpentine… ASOCIERE TERMINAL NOU…. serpentine… ON… serpentine… OFF. Destul! Cel mai înţelept cedează. Şi cum era între mine şi cască…am cedat eu. Pun GPS-ul împrumutat. Depăşire…. RUTĂ NOUĂ…curbă….GĂSIRE DESTINAŢIE … semafor…INFO RUTĂ… acceleraţie… ANULARE RUTĂ. Praf, nici gând să mă ducă unde trebuia.

Nu-i nimic, zic, pentru că eu sunt ca în bancul cu călătorul care composta două bilete în caz că îl pierde pe primul, să îl aibă pe al doilea. Iar dacă îl pierdea pe al doilea avea, desigur, abonament. Deci, aflându-mă încă în ţară: Google maps şi tot înainte. (dacă citești această poveste azi, ține cont că a avut loc în 2012! Abia apăruseră telefoanele fără butoane)

Drumul românesc a fost bun şi uşor. Am avut emoţii la Porţile de fier I, căci citisem pe forumuri că se stă cu orele în vamă (am stat 30 de minute). Aveam să aflu însă, ca nu tot ce e pe forumuri, se aplică.

Pe malul sârbesc al Dunării era pustiu. Atât de pustiu că la început m-am temut să opresc pentru fotografii. Şi da, malul sârbesc e mai frumos, pentru că de pe el vezi România. Când m-am despărţit de Dunăre, am ştiut că de aici începe, de fapt, plecarea. I-am mai dat o şansă GPS-ului care îmi spunea invariabil: „mergeţi până la cel mai apropiat drum.” Aşa că am rămas cu „abonamentul”: atlasul rutier.

A urmat un drum lung şi întortocheat în care partener mi-a fost primul audiobook pe care l-am cumpărat atât de entuziasmată încât nici nu am realizat că era o carte pe care o citisem… Oricum, eu nu o citisem aşa cum a citit-o Victor Rebengiuc, aşa că la final tot s-a lăsat cu o lacrimă. Era tot Kundera, pe care în ajunul plecării îl dădusem gata (sau el pe mine) cu „Viaţa e în altă parte”.

În Serbia m-a însoţit un sentiment de nesiguranţă. Fără niciun motiv, în afara prejudecăţilor parşiv insinuate în subconştientul meu. Sau poate şi pentru că nu am văzut nici un sârb mic şi pricăjit. În afara malului Dunării (pe care îl ştiam), nu am văzut nimic spectaculos pe drum, iar alegerea de a mă opri la Novi Sad am luat-o după ce am citit o astfel de recomandare pe un forum.

Hotelul pe care l-am ales părea (pe hartă) aproape de centru şi lângă un pod pe Dunăre care ducea (ziceam eu) la fortăreaţa Petrovaradin. Și se lăuda cu calitatea de a avea wifi în cameră. În realitate, hotelul nu are internet decât la recepţie, podul este unul feroviar, iar centrul (relativ aproape) se parcurge în 15 minute. În fortăreaţă se poate intra cu maşina! Pe drumul pe care probabil cândva intrau falnici călăreţi, acum au nechezat mârţoagele mele putere. 

Fortăreața Petrovaradin a fost construită pe vatra unei zone locuite continuu încă din Paleolitic (19000 – 15000 î.e.n.), iar în epoca Bronzului (3000 î.e.n) cercetările arheologice au demonstrat că aici exista deja o fortificație. Mai târziu, romanii au construit aici cetatea Cusum, iar în 1235 un grup de călugări cistercieni, aduși de regele Bela IV al Ungariei, a construit o mănăstire pe ruinele cetăţii romane.

Piatra de temelie a fortăreței de astăzi (Cetatea de Jos) a fost pusă în 1692. Este unul dintre cele mai mari şi mai bine conservate bastioane de artilerie din această parte a Europei și are un tuneluri și pasaje subterane care se întind pe 16 kilometri. Ceasul din turnul fortăreței este cunoscut ca ”Ceasul invers”, pentru că limba mică arată minutele, iar limba mare arată orele. Are o dimensiune impresionantă, cu un diametru mai mare de doi metri, astfel încât să poată fi văzut de la distanță de pescarii de pe Dunăre.

Una din „temele” acestei călătorii pentru mine este să socializez mai mult. Aşa… spontan şi firesc. Așa că la cetate m-am oferit cu drag să le fac o fotografie unui grup de timişoreni în cetatea de la Novi Sad. Şi nu doar atât, am stat o vreme chiar la poveşti. Mi-au spus că vin des aici și m-au atenționat să nu depășesc viteza regulamentară că e bai mare cu polițiștii sârbi.

Urmează prima noapte în Serbia. Am ales special ca ea să fie pe malul Dunării, îmi dă sentimentul că nu-s așa departe de casă. 🙂

Noapte bună.

P.S. În mod firesc, eu nu apar în fotografii, pentru că eu le fac. Însă trebuie să mă credeţi pe cuvânt că eu sunt acolo. Strâng, totuşi, o mică dovadă: picioarele mele la finalul primei zile, în fortăreaţa de la Novi Sad.

Citește mai departe Jurnal de călătorie singuratică. Ziua 2 (Valjevo, Zlatibor)

Dacă ți-a plăcut acest articol nu uita să urmărești călătoriile mele cu un like sau follow și pe Facebook,  Youtube, Instagram @danagont.ro sau TikTok. Poți să te abonezi și la newsletter pentru a primi, din când în când, noutăți despre poveștile pe care le scriu.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio