Alexandra Usurelu in Valparaiso

Oameni care ne inspiră | Alexandra Uşurelu

„Vreau şi eu să cânt, că nu deranjez pe nimeni” aşa spunea Alexandra Ușurelu când era elevă de liceu. Astăzi nu doar că nu deranjează, dar fascinează! Alexandra pare desprinsă din basmele cu zâne. Iar momentele ei pe scenă sunt magie pură. Şi într-o lume a pilelor, vulgarităţii şi mediocrităţii, ea este… altfel. Vă invit să o descoperiţi.

Parcursul tău din ultimii ani este absolut impresionant! Ai reuşit prin talent dar şi prin multă muncă, decenţă, onestitate și autenticitate. Să povestim un pic cum ai ajuns aici…

Pe la 5 ani am început să fredonez împreună cu tatăl meu. El ne cânta des acasă la chitară şi atmosfera pe care o crea era unică. Mi-am dorit să pot păstra mereu acea stare şi atunci mi-am dat seama că trebuie să o găsesc în mine. Şi am început să cânt cu el, pur şi simplu.

Tatăl tău este muzician?

Tatăl meu era pasionat de muzică, a urmat altceva atunci când „s-a făcut mare”, dar cred că sensibilitatea pe care ne-a insuflat-o încă din copilărie şi mie şi surorii mele este ceva ce a rămas acolo şi acum. Şi cred că el în continuare este un artist, chiar dacă lucrează în alt domeniu.

Copilăria pare să fi avut un rol determinat în formarea ta. Care mai sunt lucrurile care crezi ca au fost decisive pentru omul care eşti tu acum?

Cu siguranţă a avut un rol important faptul că toate întâmplările prin care am trecut, poate m-au sensibilizat un pic mai mult, dar cred că toate astea m-au făcut să fiu omul care sunt acum. Aveam în curtea casei un cireş alb, imens şi mă urcam foarte des în el – eram un pic năzdrăvană când eram mică, recunosc, deşi eram și emotivă. Aveam multe momente în care mă jucam jocuri băieţeşti şi mă căţăram în acel cireş. Şi făceam asta pentru că îmi plăcea să văd din cireşul meu apa, Dunărea. Şi mi se părea că apa leagă oraşul meu (Oltenița – n.r. ) de cel al surorii mele şi aşa am început să îmi doresc să cânt. Aşa am început eu să cred că muzica poate să lege oamenii.

Ai spus ca ai fost un pic năzdrăvană în copilărie… Care este cea mai grea pedeapsă pe care ai primit-o?

Sincer, părinţii nu m-au pedepsit niciodată. Făceam suficient de multe lucruri bune încât să treacă peste năzdrăvănii. Cele mai multe probleme pe care le aveam erau că aveam foarte multe vânătăi sau cicatrici, chiar am mâna stangă plină, pentru că am căzut de multe ori.

Povestea ta are ceva din „visul american”. O fată dintr-un orăşel de pe malul Dunării, ajunge pe scena TNB-ului și pe atâtea scene din România. Poate acum este un copil talentat undeva, într-un orăşel mic de provincie din România, care ar vrea să ajungă pe scenă și se întreabă: „La ce uşă ar trebui să bat?”

Să spun cum am făcut eu, nu cred că există vreo reţetă, în niciun caz. Eu am venit în Bucureşti odată cu liceul. Am studiat mate-info la Liceul Lazăr. Din start, eu singură mi-am creat un complex, pentru că veneam din provincie şi mi se părea că toată lumea în jurul meu este mult mai elevată, mai frumos îmbrăcată. În schimb, de fiecare dată când se întampla un eveniment în liceu, mergeam și le spuneam „Vreau şi eu să cânt, că nu deranjez pe nimeni. O să cânt frumos şi o să vedeţi că o să vă placă!”. Şi această uşurinţă în a comunica cu oamenii când era vorba de muzică mi-a dat foarte multă încredere în mine şi aşa m-am împrietenit cu mulţi. Si astfel pot spune că am scăpat de acel complex al copilului venit din provincie.

Complex care cred că, pe alocuri, a fost „atu-ul” tău. Pentru că ai venit cu această decenţă extraordinară a ta, cu firea ta, cu mult bun-simţ, multă modestie şi cred că pentru unii oameni acest fel al tău a fost considerat un atu.
Îmi spune multă lume asta, dar eu cred că aceasta este normalitatea. Şi cred că, de fapt, ăsta e acel cârlig de care oamenii, copiii care ar vrea să cânte ar trebui să se lege. Într-adevar se întâmplă multe lucruri în jurul nostru care ne agită, ne scot din acea lume a noastră pe care noi încercam să ne-o creem şi cred că dacă încercăm să ne păstrăm normalitatea şi să fim noi înşine avem mai mult de câştigat şi doar aşa oamenii pot crede în noi. Cred că dacă încerci să fii ceva ce nu eşti, nu ai cum să prezinţi încredere altui om. Sunt mulţi oameni care vin după concerte şi îmi spun: „Alexandra, te rog mult să nu te schimbi niciodată! Să rămâi aşa!” Atunci chiar îmi dau seama că nu am făcut nimic, doar am cântat, mi-am prezentat muzica şi emoţiile aşa cum sunt ele şi cred că de asta au oamenii nevoie de fapt: o doză de normalitate, prezentată aşa cum este ea, în starea ei naturală.

Dar realizezi că în momentul în care ai devenit artist ai o responsabilitate, eşti un model pentru alţi oameni? Cum vezi asta?

Referitor la mine ca om şi ca fel de a fi, chiar nu am cum să mă schimb, aşa sunt. Dar referitor la faptele mele, felul în care prezint un cântec, mă întreb uneori: „Oare e bine cum am spus? Oare e bine cum am făcut acel lucru?”. Cred că toţi avem temeri, dar cea mai mare teamă cred că este aceea de a nu greşi. Însă dacă nu am greşi, atunci cine am mai fi?

Faci muzică strict pentru a exprima emoţia ta şi mesajul tău sau gândindu-te un pic şi la public? Îți pui problema: dacă nu o să îi placă? Aş mai putea să mai schimb ceva, să fie mai comercial?

Sincer, nu m-am gândit niciodată şi cred că nici Boby, soţul meu, cel care scrie majoritatea cântecelor, nu ne-am gândit vreodată „Cum să împachetăm acest cântec ca să fie un produs cât mai comercial?”. Nicio clipă nu am căutat vreo scurtătură, noi nici măcar nu am trimis cântecele noastre la radiourile comerciale, pentru că am ştiut că publicul nostru nu este în acel target şi întotdeauna căutăm să facem lucrurile în care noi credem şi în modul în care noi credem.

Şi ele ies! Fără extravaganţă, fără cancan, fără tupeu…

În acest turneu, în care ne aflăm acum, sălile au fost pline peste tot şi este o dovadă mare de încredere că acest drum cu decenţă şi cu bun-simţ nu este în zadar. Am crezut întotdeauna că pot să ajung la oameni, pot să mă bucur cu ei de emoţii, fiind aşa cum sunt, fără să mă schimb.

Alexandra Uşurelu | foto Silviu Pal

Când este o sală plină, înainte de concert, arunci vreodată vreun ochi în spatele cortinei?

Întotdeauna! Deşi sunt multe concertele pe care le-am avut până acum, întotdeauna atunci cand trebuie să intru pe scenă încă tresar de emoţie. Am acea bucurie a lucrului pe care îl fac pentru prima oară. Deşi sunt aceleaşi lucruri, acelaşi playlist, poate uneori este şi acelaşi public. Dar întotdeauna am această emoţie, a unui lucru făcut pentru prima oară.

Succesul care vine la o vârstă mică poate să îţi facă mai mult rău decât bine dacă nu ştii cum să îl gestionezi, dacă nu ştii cum să îi faci faţă. Cum ai reuşit să îţi păstrezi echilibrul, să rămâi un om modest şi cu picioarele pe pământ?

Am 3 surioare mai mici care mă ajută cumva să păstrez această limită între pământ şi cer. Şi cu ele alături nu o să fiu niciodată doar în aer sau doar pe pământ. Cred că ceea ce ar trebui să ne ţină pe toţi în această zonă de realitate şi de sinceritate până la urmă, este omul de lângă noi. Cred că este important să ne găsim întotdeauna jumătăţile sau surorile sau părinţii, să nu uităm că suntem nişte oameni normali şi să ne bucurăm împreună cu ei de orice lucru simplu. Asta cred că mă face pe mine să rămân realistă.

Ce spun acum părinţii tăi despre cariera ta? La început înțeleg că nu te-au susţinut foarte mult în demersul acesta, acum ce părere au?

Acum vin la fiecare concert pe care îl am în Bucureşti şi de multe ori, după concerte, îi văd cu lacrimi în ochi. Este foarte important pentru mine să simt această susținere din partea lor. Și cu cât văd că oamenii sunt mai încrezători în ceea ce facem, cu atât nivelul meu de realism este mai prezent, pentru că îmi dau seama cât de important este pentru acel om să nu îmi pierd echilibrul şi să pot să rămân aşa cum cred ei că e frumos.

Te implici destul de des în cauze sociale. Spune-mi, te rog, care este motivația ta şi cum ai ajuns să te implici? De ce o faci?

Cred că locul în care noi ne simţim cu adevărat puternici este acela în care avem cât mai mult de dăruit. De fiecare dată când am ocazia să fac asta, nu o ratez. Mi se pare că asta ar trebui să facem cu toţii: să ne dăruim unul altuia, atât cât putem.

Alexandra Uşurelu, aprilie 2017

Îţi recomand să citeşti şi interviurile cu Cristi Iacob sau Ana Blandiana. dar şi să te abonezi la newsletter pentru mai multe poveşti de bonton.



Lasă un răspuns

error: Content is protected !!