Drumul, o poveste din Hebride | Ioan-Florin Florescu

Sunt ani buni deja de când citesc blogul ”Jurnal scoțian” al părintelui Ioan-Florin Florescu. Nu îmi amintesc cum l-am descoperit, dar îmi amintesc impactul pe care l-au avut emoția, sensibilitatea, înțelepciunea, profunzimea textelor, harul poveștilor. Ca orice jurnalist curios, l-am ”google-it” pe autor și am aflat CV-ul său impresionant: un pădurar dintr-un canton forestier devenit ziarist de investigații la Iași, apoi preot de țară, redactor și editor de carte la Polirom, cercetător ştiinţific în cadrul Centrului de Studii Biblico-Filologice “Monumenta linguae Dacoromanorum” al Universității A. I. Cuza din Iași și doctor în filologie. Din 2011 a emigrat în Scoția și este preot misionar (voluntar) pentru Edinburgh, Hebride și Islanda. De la primul articol pe care l-am citit am rămas un tăcut admirator și constant cititor al său, chiar dacă unele texte ale sale tehnice, care analizează scrierile și traducerile textelor biblice, mă depășesc cu mult. Într-o zi însă, cu vreo doi ani în urmă, amintindu-mi ce important este să le și spui oamenilor pe care îi admiri despre aprecierea ta, i-am scris părintelui câteva vorbe și i-am spus cât de onorată aș fi dacă vreodată ar accepta să fie unul dintre autorii invitați de pe acest blog. Am primit un da călduros și așa se face că astăzi, vă invit să citiți o poveste frumoasă despre drum, scrisă de Ioan-Florin Florescu, căruia îi mulțumesc în cuvinte puține și sărace, dar cu convingerea că știe ce bucurie a dat mai departe.

Drumul, o poveste din Hebride | Ioan-Florin Florescu

Foto: Frank Winkler, Pixabay

Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place cel mai mult și mai mult pe lumea asta, aș răspunde fără ezitare: drumurile, frate, nu există promisiune mai mare ca drumul și împlinire mai deplină ca a călătorului. Singurul meu regret e că nu le pot urma pe toate, „drumul pe care n-am apucat”, ca în celebra poezie a lui Robert Frost.

De aceea personajul meu preferat din poveștile cu Făt-Frumos e calul. Mi-ar plăcea să țin odată o conferință despre calul lui Făt-Frumos, dar de obicei oamenii cheamă preoții să le spună lucruri serioase, nu să le povestească basme.

Făt-Frumos e viteaz, neînfricat, deștept, dar, nu știu dacă ați observat, numai calul știe drumul. Ține-te bine, stăpâne, mai avem un hop și ajungem în țara lui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Te și enervează cum toată gloria și toate fetele frumoase se duc la Făt-Frumos, iar calul primește o traistă cu ovăz și o bătaie pe grumaz: mersi, prietene.

Bine, cu calul se mai întâmplă ceva, și de fapt asta mi-l face cel mai simpatic: cal bătrân, el știe că țara lui tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nici măcar nu există și că orice dumbravă din care sar iepurași drăgălași e o vale a plângerii. Țara după care tânjește stăpânu-său nu-i hat cu împărățiile omenești și nici drum de cal, ci însăși grădina cea veșnic fericită a Inorogului, la care se ajunge pe drumul încercării credinței și al lepădării de sine, al înstrăinării de cele lumești și al cultivării virtuților, de aceea calul îi oferă lui Făt-Frumos tocmai acest drum inițiatic, sub pretextul însoțirii lui în căutarea țării iluzorii.

Dar am zis că nu se cade unui preot să povestească basme, așa c-ar fi cazul să mă întorc la credință.

Credința Sfântului Brendan a fost drumul. Brendan a fost un călugăr irlandez și mare navigator, pe la începutul secolului al 6-lea, când călugării trăiau în chilii, nu în hoteluri și încă nu inventaseră șampania. Am vrut să-l pun hramul parohiei mele misionare de la Edinburgh și să-mi iau ca armoarii o barcă, dar pe urmă am visat-o pe Sfânta Triduana, iar eu nu rezist unei fete care mi se arată în vis (tot o călătoare și ea, o imigrantă de origine greacă).

Brendan era chiar starețul mânăstirii și ar fi avut toate condițiile să rămână pentru restul vieții în chilia lui și să copieze de 300 de ori Noul Testament, dar nimic nu se pune cu cheful de drum al călugărilor celți.

Un alt călător i-ar fi povestit într-o zi că, undeva în Hebride, există Insula Paradisului, și Brendan l-a crezut pe loc. Și-a îmbarcat ucenicii într-o curach, o barcă făcută din piei de vită întinse pe arcuri de lemn, și au plecat pe mare în căutarea ei, vreme de zece ani, navigând din insulă în insulă și din aventură în aventură.

Foto: Frank Winkler, Pixabay

Multă vreme s-a crezut că asta e o legendă, până când un renumit explorator din secolul 20, Tim Severin, și-a făcut o ambarcațiune identică cu cea din descrierile lui Brendan, folosind numai instrumente și tehnici din timpul călugărului irlandez, și a ajuns cu ea din Irlanda până pe coasta Canadei. Unii cred că și asta e o legendă.

Dar ce mi-a plăcut este că Brendan face din barca lui biserică: navigatorii se roagă la ceasurile rânduite, țin posturile și sărbătorile, slujesc Liturghia, citesc Scripturile și duc o viață duhovnicească.

Evident că drumul e presărat cu primejdii, dar și cu minuni nemaivăzute: o insulă pe care-i întâmpină un câine misterios, un ostrov al păsărilor care cântă psalmi, o altă insulă pe care fac Paștile și care se dovedește a fi spinarea unui pește uriaș (Iasconius) etc. Pe o stâncă din ocean descoperă o arătare sălbatică îmbrăcată în zdrențe, gata să fie înghițită de valuri: e „preanefericitul Iuda”, care în fiecare duminică este eliberat din iad, în cinstea Învierii Domnului, și lăsat câteva ore pe stâncă, să se pocăiască în vuietul mării.

Până la urmă Brendan ajunge pe Insula Paradisului, sau cel puțin așa le spune ucenicilor, dar un sfânt îi cere să se întoarcă înapoi: Acesta este pământul pe care îl cauți, dar acum nu poți rămâne cu noi, întoarce-te la frații tăi și mori în pace. Dumnezeu te-a lăsat să ajungi până aici, pentru că mai degrabă a vrut să-ți arate mulțimea de taine ale oceanului Său.

De ce zic că-l iubesc atât de mult pe Sfântul Brendan: bănuiesc c-a știut de la bun început că nu există nicio Insulă a Paradisului, dar, precum calul lui Făt-Frumos, a găsit în această poveste pretextul unei pedagogii duhovnicești a înstrăinării, a peregrinării pe drumul credinței prin „oceanul de taine” al lui Dumnezeu. Scopul drumului este pregătirea, căutarea, efortul, exercițiul ascetic, iar la capătul lui nu se află insula, ci Împărăția.

Într-un alt colț de lume, cam în aceeași perioadă, doar un pic mai târziu, povestea se repetă. Mai aveți chef de un remake?

O mânăstire înfloritoare din deșertul Egiptului este distrusă de atacurile păgânilor. Sfintele odoare sunt jefuite, biserica profanată, mulți călugări uciși, iar cei care scapă sunt pe cale să-și piardă credința: unde este Dumnezeul nostru? unde sunt făgăduințele sale? unde îi sunt minunile și puterea? E cel mai trist Paște din viața lor. Sună cunoscut, și nici lumina de la Ierusalim nu începuse încă să se pogoare.

Moment în care intervine un bătrânel providențial, genul pe care-l rogi să rămână în cameră când ai musafiri la masă, și le spune: Fraților, e doar un semn că trebuie să ne cărăm de-aici, iar Domnul, să știți, mi-a descoperit drumul spre grădina raiului. Cine vrea să vină cu mine, să se pregătească.

Speranța renaște în toți și se pun în mișcare. Dar drumul e lung și sunt din nou atacați, din nou jefuiți, din nou omorâți, practic nu se schimbă nimic, însă acum nu se mai plânge nimeni și toate încercările sunt primite cu credință: ei știu că până la urmă vor scăpa în grădina raiului. Rugăciunea se face și mai puternică, răbdarea și mai mare, se înmulțesc exemplele de jertfă și de dragoste frățească, iar când bătrânul este să moară, cu ultimele puteri urcă pe un deal, asemenea lui Moise la marginea Țării Sfinte, și le arată ucenicilor în zare: țineți-o tot așa, dragii mei, grădina raiului e în direcția aceea.

Uneori când ți se pare că nu mai vezi drumul, e de-ajuns să schimbi doar rutina și să păstrezi direcția.

Acum doi ani, inspirat de povestea Sfântului Brendan, am plecat și eu în Hebride, într-un pelerinaj de unul singur cu cortul și caiacul. Scoția are o rețea întinsă de canale navigabile, iar printre fiordurile adânci de pe coasta de vest, pe care scoțienii le numesc cu același cuvânt loch ca și pentru lac, poți naviga săptămâni la rând.

De la Glenfinnan, centrul lacustru al ultimei rebeliuni scoțiene împotriva englezilor la 1745 (dar astăzi celebru mai degrabă pentru viaductul care apare în filmul Harry Potter), am coborât de-a lungul lui Loch Shiel, până la vărsarea apelor sale în estuarul Moidart, apoi, lăsând în urmă insula Eilean Shona, faimoasa Neverland a lui Peter Pan (azi proprietatea obscenului miliardar Richard Branson care, lovit de criză, cerșește ajutorul statului britanic, după ce și-a mutat toate averile în paradisuri fiscale), am ieșit în Atlantic și am vâslit spre Eigg și Rum, pe care probabil le vizitase și Brendan, pentru că erau pe traseele misionarilor celți, de unde m-am lăsat să plutesc la întâmplare printre puzderia de insulițe fără nume de pe coasta interioară a Hebridelor.

Întins în caiac sub cerul oceanului, nu m-am simțit niciodată mai aproape de facerea lumii: o particulă de conștiință alunecând într-o coajă pe nesfârșitele ape primordiale ale creației.

În ziua a patra mă îndreptam spre nord, când mi-a explodat jumătate de punte, probabil din cauza greutății (duceam cu mine provizii pentru o săptămână). Nu era nicio primejdie, caiacul meu inflatabil și ranforsat pe cadre de aluminiu plutea mai departe, dar cu greu mai puteam să-i controlez direcția.

M-am lăsat dus de curenți spre cel mai apropiat mal, coasta pustie a unei peninsule, complet dezamăgit că pelerinajul meu se încheiase atât de repede (și puțin supărat pe lipsa de cooperare a Sfântului Brendan, căruia i-l dedicasem). Problema acum era să găsesc un mijloc de transport până la Glenfinnan, de unde să-mi recuperez mașina și să mă întorc înapoi ca să-mi iau caiacul și tot calabalâcul. Dar pe coasta de nord-vest a Scoției satele sunt rare și în unele locuri abia dacă vine un autobuz pe zi. Mai ușor găsești o barcă decât o mașină.

Uitându-mă pe hartă, am descoperit în apropierea locului în care eșuasem, la câțiva kilometri dacă o luam de-a dreptul peste câmpiile fermierilor, un punct marcat cu o cruce neagră și legenda „church”. Ce noroc, m-am gândit, o biserică în pustietatea asta. Poate mă ajută pastorul cu niște informații. Pastorii scoțieni sunt niște oameni foarte drăguți, fac tot felul de glume la slujbe și-ți oferă gratis cafea și sendvișuri.

Când am ajuns la poartă am văzut destul de mirat o casă obișnuită și o magazie de lemne în curte. A ieșit o femeie înfofolită în capot, i-am zis un pic încurcat că aș vrea să mă închin în biserică și ea mi-a indicat magazia.

În pragul magaziei am crezut că m-a lovit subit darul vederii la distanță: aveam în fața ochilor un paraclis ortodox parcă desprins din schiturile Neamțului. Mirosea a tămâie proaspăt arsă, pereții de lemn erau de sus până jos acoperiți de icoane, iar dincolo de catapeteasmă se vedea masa sfântului altar cu evanghelia și crucea pe ea.

Între timp a apărut și părintele, săltând în anteriu, vesel și rotofei ca un Santa Claus din reclamele de iarnă: un preot scoțian, am aflat, care ținea de Biserica rusă din exil. Parohia lui se întindea cât Hebridele și, dacă vă întrebați câți ortodocși lăsase bunul Dumnezeu în acest colț de lume, ei bine, uneori avea la liturghie și zece enoriași.

M-a primit ca Avraam pe Sfânta Treime la stejarul din Mamvri: îndată a pus la cuptor o friptură de vită, iar soția lui, privind lung la hanoracul mozolit de pe mine, mi-a spus de mai multe ori: dacă vreți, puteți să faceți un duș.

Când am ajuns la vinul de Rioja, chiar m-am bucurat că pelerinajul meu eșuase în felul acesta și mi-am amintit de replica bătrânei din Pocăința lui Tenghiz Abuladze: „La ce bun un drum care nu duce la biserică?”

Fort William, foto visitscotland.com

Mașina poștei a acceptat să mă ducă până la Fort William, după ce părintele Chris îl asigurase pe șofer că, în pofida înfățișării mele de vagabond, eram un foarte respectat minister of religion din Edinburgh. Povestea mea îi trezise atenția șoferului, oricum plictisit de un drum pe care trebuia să-l facă în fiecare zi.

– Ați avut noroc, a clătinat el din cap. Pastorul de pe Skye era să se înece nu demult. Și el mare amator de caiac. L-au prins curenții lângă Kyleakin și l-au răsturnat în apă, noroc că un pescar a fost pe fază și l-a salvat. Dar călugărul ăsta de care povestiți…

– Sfântul Brendan.

– Așa, Brendan. N-a lăsat nicio hartă? Un desen, ceva. Mă gândesc că o hartă v-ar fi ajutat.

– La ce bun? Insula Paradisului e invenția lui, nu există.

– Ciudată poveste, să pui oamenii degeaba pe drum. Asta-mi amintește de-un fermier de la noi, din Raasay, unul Calum. Eu sunt de loc din insula Raasay. Calum ăsta locuia în Arnish, un cătun dinspre capătul insulei, și era foarte enervat că drumul de mașină nu ajungea până în satul lui. Se oprea în parcare la castelul Brochel. S-a certat cu primăria, a făcut petiții la guvern, degeaba, drumul nu era o investiție rentabilă. A încercat să-l tempereze nevastă-sa, i-au spus și vecinii: la ce bun, Calum, oricum lumea se mută la oraș, nu mai avem ce face în Arnish, o să ne mutăm cu toții până la urmă sau o să crăpăm de foame între timp. Dar tipul nu s-a lăsat. A cumpărat un manual de topografie și s-a apucat să-și facă drumul de unul singur. Trei kilometri de drum de mașină, tăiat prin munte doar cu o lopată, un târnăcop și o roabă. Drumul lui Calum, așa i-a rămas numele. Când l-a terminat după 10 ani, era singurul care mai locuia în Arnish. Păi n-a avut dreptate nevastă-sa?

Aș fi vrut să-i răspund că se înșeală și că, din punctul meu de vedere, Calum pe drumul lui a ajuns cel mai departe dintre toți călătorii, asemenea legendarului Widsith, he who among men had travelled most in the world, dar ar fi însemnat să intru cu un factor poștal într-o discuție complicată despre alegorie, recursivitate simbolică și mise en abyme și deja ne apropiam de Fort William.

8 Comments

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!