Mă ştiţi pe mine: dacă dau de un loc cu vechituri, eventual şi în mijlocul naturii şi dacă la asta se adaugă un om cu părul alb şi multe poveşti… e tot ce îmi trebuie să mă bucur!

Dacă sunteţi ca mine şi paşii vă poartă prin Covasna, m-am gândit să vă spun câte ceva despre ”Muzeul Etnografic Haszmann Pál” din Cernat. Povestea acestui loc începe cu dascălul Haszmann Pál care a strâns toată viaţa lui obiecte vechi de la țăranii din  această parte a ţării. Perseverenţa şi pasiunea lui fără limite l-au ajutat să obţină sprijinul autorităţilor care i-au oferit conacul Gyula Damokos şi suprafaţa de 2 hectare care îl înconjoară, pentru a înfiinţa aici o secţie a Muzeului Naţional Secuiesc (Sfântul Gheorghe). Locul este acum în grija celor trei fii ai dascălului, iar cel mai prezent este Haszmann Peter – Pál, omul care ştie fiecare obiect din cele peste 70.000 de care se îngrijeşte.

O colecţie pe care nu am mai văzut-o nicăieri este cea de sobe de fontă, peste 100. Nu am ştiut până acum ce varietate de modele şi câtă artă poate să fie într-o banală sobă.

Piesele de rezistenţă ale muzeului sunt utilajele agricole, cele mai vechi chiar din secolul XVII. Pluguri, motoare fixe, maşini cu aburi, tractoare, batoze, treierătore fabricate în Imperiul Austro-Ungar, în Germania, Anglia, Olanda. Este cea mai mare expoziţie de acest tip din Transilvania, iar unele obiecte sunt perfect funcţionale şi astăzi.

Expoziția de stâlpi funerari (caracteristici religiei protestante) este din nou o colecție neobișnuită. Te ajută să o înțelegi explicațiile gazdei: „Stâlpul funerar simbolizează trupul omului: are cap, trunchi şi picioare. Dacă era vorba de o femeie, fată, fetişcană, la capăt este o lalea sau un alt un motiv floral. Pentru oamenii cu carte, oameni învăţaţi stâlpul funerar are capătul ascuţit. Gâtul lung înseamnă că persoana respectivă nu a trăit prea mult, a murit din tinereţe.” Pe stâlpii funerari veţi găsi şi alte simboluri ca pomul vieţii, simbolul pământului (liniile) sau al soarelui (rozeta).

Mai găsiţi la muzeul din Cernat bârne vechi de lemn, o moară de apă, aparate de radio, ceramică, lăzi de zestre, ţesături şi costume populare maghiare, case tradiţionale secuieşti… Şi un om care le îngrijeşte cu credinţă şi vorbeşte cu înţelepciune.

„Eu nu sunt necăjit, că am 76 de ani. Eu mai mişc, şi astăzi m-am sculat. Sper că Bunul Dumnezeu mă scoală şi mâine, cine ştie… Dar şi ziua de astăzi, minutele pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, astea trebuie folosite. Să fim în prietenie, în pace. Aceeaşi viaţă mica şi scurtă ne-a dăruit-o Dumnezeu… Să fim sănătoşi la minte şi cu pace şi cu credinţă să trăim. Asta e cea mai mare bucurie a mea, că asta se va realiza odată.”

Îți recomand să citești și Monumente salvate | Castelul Kalnoky de la Micloșoaraa sau Casele de oaspeți, luxul simplității, dar și să te abonezi la newsletter pentru alte povești de bonton.