Ne-am întâlnit în prima zi în care am putut coborî din pat după o răceală transformată în pneomonie, cu febră până la delir. Aş fi putut încerca să amân acest interviu, dar îl aşteptam de prea mult timp şi îl convinsesem prea greu pe Dan Condurache. Deşi este un actor impresionant, lui Dan Condurache nu îi place să apară la televizor. Nu se uită nici la filmele lui vreodată. Este critic până la os la adresa lui şi exerciţiul admiraţiei îl face numai la adresa celorlalţi. În drumul spre studio, îmi spunea, încercând să fie urâcios: „Eu sunt cu un picior în groapă şi tu vrei să faci interviu cu mine. Ia-l pe ăsta, e tânăr, e frumos…” (arătând spre fiul său, care ne însoţea, regizorul Sebastian Condurache). Ştiam că va încerca să mă descurajeze, dar nu era chip. În plus, după cea mai zdravănă răceală din viaţa mea, nimic nu mai părea atât de greu. Simplu nu a fost. Dan Condurache e un om cald, dar până să ajungi la inima lui te încearcă un pic. M-am temut, nu eram în cea mai bună formă. Dar există oameni care te intuiesc şi dincolo de o formă de moment. Aşa că ne-am despărţit, zic eu, în termeni foarte cordiali. La o vreme după, m-a sunat încercând să îmi facă o farsă: „Bună ziua, Dana Gonţ, sunt Marcel Iureş!”. Am râs şi i-am răspuns imediat: „A, domnule Condurache! Nu mă păcăliţi, domnul Iureş se prezintă ca fiind Ion Caramitru…”
Domnule Condurache, mai aveţi pasiune pentru meseria de actor?
Am mai spus asta, nu cred că pasiunea e totul, ci să rămâi îndrăgostit de ea, aşa cum fac cei care nu se mai dau duşi de pe scenă. Eu, cel puţin, pot să vă mărturisesc, m-am zbătut toată viaţa între un amatorism semi-profesionist şi un profesionism fals. Pe de o parte nu au existat toate rigorile profesionismului, pe de altă parte nu au existat nici avantajele profesionismului. Şi atunci am mai încercat câte ceva, dar nu prea mi-a ieşit…
Îmi e greu să înţeleg de ce susţineţi că „nu v-a ieşit”…
Artiştii sunt alţii, sunt cei aleşi de Dumnezeu: Toma Caragiu, Rebengiuc, Amza, Valeria Seciu, Olga Tudorache, ei sunt artişti adevăraţi. Cine are ochi să se uite la ei şi să vadă ce fac bine, cine nu… E un avantaj când stai prin preajma lor sau te acceptă, îţi acordă privilegiul de a sta prin preajma lor, te trag după ei. Adică oricât de prost ai fi, tot te aduc la mal. E bine să nu faci aprecieri decât să fii foarte, foarte critic la adresa ta. Chiar dacă uneori lumea îţi spune că ţi-a ieşit.
Dacă am întreba acum foarte mulţi tineri ar spune… ce poate fi atât de greu, este totuşi o meserie în care lumea te admiră, te recunoaşte pe stradă…
Astea sunt extra-profesie. Paul Newman, un foarte mare actor, juca un personaj mexican, deci facea o compozitie el fiind american. A lucrat la 10 feluri de a vorbi engleza de către el, care era american. Şi stătea într-o baltă de noroi acolo, şi un regizor mai puţin semnificativ îi spunea destul de excendat aşa „Paul, nu mai am ce să îţi spun!”. Avea o privire de parcă se zgâria pe suflet când se uita la regizor. „Nu mai am ce să îţi spun, Paul!” Şi stătea disperat, se vedea furtuna, nenorocirea, dezastrul. Şi la un moment dat regizorul zice „Tot ce pot să-ţi spun e că vreau mai mult de la tine!”. De-asta e grea meseria asta, tu dai măsura lucrurilor.
A te păstra critic la adresa muncii tale este o condiţie esenţială pentru a evolua?
Este, dar până când îndoiala devine boală. Trebuie să ai îndoieli… Lena Olin, o mare actriţă suedeză îi spunea regizorului: „M-aţi văzut într-un film şi eram foarte proastă”… Şi el îi răspunde: „Da, pentru că numai actorii de talent joacă ori foarte prost, ori foarte bine, restul nu joacă deloc.”
Am citit câteva dintre rarele interviuri pe care le-aţi dat în ultima vreme şi am constatat că, după atâţia ani, vorbiţi cu drag, în fiecare dintre ele, despre profesorii dvs. Cât de mare influenţă poate să aibă un profesor asupra unui om astfel încât după atâţia ani…
Enorm! Şi asupra dvs! Probabil că dacă pun eu întrebările o să îmi spuneţi la fel de profesorii dumneavoastră.
De câţiva dintre ei cu siguranţă!
Câţiva, mai mulţi sau mai puţini, dar profesorii sunt esenţiali. Nu ştiu ce se întâmplă cu toate avatarurile astea ale şcolii româneşti, dar ea este, cred că este şi înaintea bisericii. Şcoala, profesorii! Asta trebuie repetat la nesfârşit, dar cui? Problema este că pentru a fi pedagog trebuie să posezi o mare putere de sacrificiu. Poate până la anularea personalităţii tale ca să râneşti la soclul elevului, studentului şi să nu oboseşti. E un sacrificiu imens.
Cum este să vă duceţi, timp de 40 de ani, să jucaţi în acelaşi loc? Ce înseamnă locul ăla pentru dvs?
Să luaţi cartea lui Marlon Brando care spunea „să joci de 300 de ori un spectacol”. Explică foarte frumos, mult mai bine ca mine, chinul ăsta. Să te duci seară de seară şi să fii acelaşi, dar altul, la un standard pe care nu ţi-l poţi permite mai jos pentru că nu mai plăteşte populaţia. Eu ţin la chestia asta cu firma pe care ai slujit-o, ca într-o căsnicie, ca într-o aventură, chestia asta cu a sta numai într-un teatru … ţi-a fost casă, te-a primit şi când ţi-a fost bine şi când ţi-a fost rău, şi mai ales când ai fost deznădăjduit. Ştiu că deznădejdea este un păcat, dar teatrul nu ţi-a refuzat găzduirea în momentele alea.
Aş vrea să ştiu dacă pentru dvs este importantă politeţea.
Da, da. Eu nu cred în repetiţiile scrâşnite, în violenţele de limbaj şi de orice fel … Cum spunea profesorul nostru (vedeţi ce înseamnă să ai profesor, îţi aduci aminte, te scoţi!) măcar să ne dăm „Bună ziua”, adică un minim de respect. Să nu fim atât de neînţelegători cu semenii, să minţim mai puţin, deşi văd că e un sport naţional. Sau ăla: să îţi găseşti un pedigree bun, părinţii au fost săraci, dar au avut. Ăsta e un sport naţional, la toate trusturile de televiziune. De ce să nu spui: n-am nimic! Decât credința în Dumnezeu și legea morală. Ori profesorul nostru ne avertiza că în momentul în care cei care încearcă să slujească adevărul vor fi din ce în ce mai puţini, iar cei care nici măcar nu se străduie, vor fi majoritari… dreptatea va fi de partea majorităţii. Mai e o chestiune interesantă, un coleg ne-a semnalat zilele trecute: Bucureştiul are o populaţie de 2 milioane, ştiţi câte teatre instituţionalizate sunt? 7! Numărul spectatorilor pe seară e sub 3000! Dacă se umple. Ceilalţi ce fac, unde se duc?
Domnule Condurache, aş vrea să vă întreb, din tot ce aţi trăit dvs până acum, la ce concluzie aţi ajuns, ce e important, la ce să fim atenţi?
Nu e bine să dai sfaturi niciodată. Importante sunt întâlnirile, să ai privilegiul, să simţi oportunitatea întâlnirii şi să profiţi de ea. Cu profesorii, partenerii, cu alţi oameni care îţi pot sau nu deveni prieteni. Altfel, cum spunea Maica Tereza, singurătatea este cea mai cumplită boală a omenirii. Întâlnirile sunt cele mai importante.
Vă mulţumesc pentru privilegiul acestei întâlniri.
Să auzim de bine, că de rău se ocupă toată lumea.