Povestea modului în care schimbările de regim s-au oglindit în numele străzilor din București continuă, prin amabilitatea cercetătorului și autorului Aurel Ionescu.

În acest ”episod” aflați despre cum au înlocuit comuniștii toate denumirile care aminteau de regalitate, ce le-a scăpat, dar și cum s-au născut noile cartiere muncitorești și cum s-au atribuit numele noilor artere.

Schimbările politice oglindite în nomenclatura stradală bucureșteană (II)

Vom continua prezentarea schimbărilor de nume de străzi din București după instaurarea regimului comunist, amintind apariția în 1945 a unui nou Regulament pentru numerotarea şi nomenclatura străzilor Municipiului Bucureşti. Pe lângă vechile prevederi, devenea obligatorie prezența în Comisia de Nomenclatură a unui „delegat desemnat de Ministerul Afacerilor Interne”, unde era un ministru comunist. Din 20 iunie 1945 acest delegat al M.A.I. a apărut efectiv la şedinţele comi­siei, iar discuţiile au fost îndreptate spre „revizuirea de­numirilor de străzi, localuri, pieţe publice etc. care nu concordă cu spiritul vremurilor de azi”, aşa cum prevedea ordinul nr. 898/17 mai 1945 al M.A.I.

Tăvălugul de schimbări din perioada 1945-1947, despre care am vorbit în articolul precedent, a fost urmat de o nouă etapă dureroasă după abdicarea forţată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Îndepărtarea însem­ne­lor monarhice a constituit o prioritate a autori­tăţilor comuniste, acestea încercând să șteargă din memoria colectivă tot ce au însemnat peste optzeci de ani de istorie.

În 3 ianuarie 1948, M.A.I. a trimis către toţi prefecţii o telegramă prin care cerea ca, în termen de o săptămână (!), să fie înlocuite toate denumirile „de străzi, comu­ne, fundaţii… purtând numele fostului rege Mihai sau a membrilor fostei familii regale”. Toate toponimele din Capitală şi comunele suburbane ce aminteau de familia regală au fost înlocuite cu nume ca piaţa Republicii, bd. 6 Martie, str. 30 Decembrie etc. Parcul Regele Carol I realizat şi inaugurat în 1906, la aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui, a fost redenumit parcul Liber­tăţii, nume ce amintea de vechiul toponim de la 1848 – Câmpia Libertăţii.

Un decret al Prezidiului M.A.N. din 1951 privind schim­ba­rea sau atribuirea de denumiri a oferit baza legală pentru epurările în acest domeniu, întrucât art. 3 prevedea că „schimbările de de­nu­miri se fac în cazul când există nepotrivire între denumirea existentă şi regimul de democraţie populară”. Formulare foarte generală, folosită în acei ani, pe baza căreia au fost înlo­cuite multe nume de așa-numiți „reacţionari notorii”, de fapt, oameni politici, finanţişti, filantropi, generali din ultima sută de ani – români sau străini. Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Tache Ionescu, Pache Protopopescu, Bonaparte, gen. Berthelot, Aristide Briand, Vasile Boerescu, Gh. Gh. Assan, Bursei sau Băncii sunt numai câteva denumiri de artere a căror „existenţă… în plin centrul Capitalei nu mai putea fi perpetuată”.

S-au înregistrat şi unele „scăpări” ale guvernanților. Str. Alexandru Constantinescu (fost ministru liberal la Agricultură și Domenii ș.a.) din Parcul Domeniilor, al cărui ctitor a fost, și-a păstrat denumirea până în 1964. Aflându-se între străzi cu nume de aviatori s-a crezut, probabil, că este numele unui aviator! Str. Toma Stelian (fost ministru liberal la Justiţie) a primit altă denumire (str. Tuberozelor) abia în 1967, iar str. Eugeniu Carada a rezistat toată perioada comu­nistă. În ultimul caz, o explicaţie ar putea fi că Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naționale, a fost antimonarhist toată viața şi nu a fost niciodată ministru. Totuşi, statuia lui din colţul străzii omonime cu str. Lipscani a fost demolată și refăcută abia în 2013. Pe de altă parte, statuia lui Alexandru Lahovari, om politic conservator, de mai multe ori ministru, a rămas intactă, dar piaţa unde se află şi-a tot schimbat numele, până să revină la cel iniţial, în 1990. La fel, pe str. Vasile Lascăr a rezistat statuia omului politic liberal cu acest nume, fost ministru la Interne, dar artera s-a numit str. Galați între 1964 și 1992.

La sfârşitul lui 1948 a fost aprobat de Comisia Interimară şi a intrat în vigoare un nou Regulament pentru nomenclatura stră­zi­lor şi numerotarea imobilelor din Capitală. Numărul membrilor Comisiei de Nomenclatură s-a mărit de la zece la paisprezece, iar delegatul M.A.I. s-a păstrat. Mai remarcăm dispariţia din regulament a prevederii potrivit căreia nu se atribuiau decât „nume de persoane încetate din viaţă de cel puţin trei ani, în ceea ce priveşte persoanele politice române”.

În 1950 s-a modificat împărţirea în subdiviziuni administra­tive a Capitalei. În locul sectoarelor (respectiv, cele patru culori din 1926) au apărut „raioanele de oraş”, în număr de opt: I.V. Stalin (din 1962, 30 Decembrie), 1 Mai, 23 August, T. Vladimirescu, N. Bălcescu, V.I. Lenin, Gh. Gheor­ghiu Dej (din 1962, 16 Februarie), Griviţa Roşie.

Acest mod de împărţire a rezistat până în 1968, când s-a revenit la denumirea de sectoare, iar acestea au primit numere de la 1 la 8, în loc de nume. De asemenea, erau 12 comune subordonate raioanelor Capitalei: Bragadiru, Chiajna, Chitila, Dobroieşti, Glina, Jilava, Măgurele, Mogoşoaia, Otopeni, Pantelimon, Popeşti Leor­deni, Voluntari. În 1979 numărul sectoarelor a fost redus la şase, prin comasarea sectoarelor 1 cu 8 şi 2 cu 3, împărţire valabilă şi în prezent.

Prin apariţia multor întreprinderi industriale şi atragerea forţei de muncă de la sate, în Bucureşti s-a accentuat lipsa spaţiilor de locuit. Pentru a satisface cererea tot mai mare şi pentru a avea, totodată, un control asupra acestei probleme, guver­nanţii au început să construiască mari ansambluri de locuinţe. Spre deosebire de construcţiile realizate în perioada inter­belică – parcelări pe suprafeţe medii, cu case individuale, de dimensiuni modeste, eventual cuplate, combinate cu zonă verde –, aceste an­sam­bluri s-au realizat pe suprafeţe întinse de teren cu construcţii cu multe etaje. Pornind de la mini cvartale de locuinţe muncito­reşti ridicate pe suprafeţe între 5 şi 10 ha, în apropierea marilor întreprinderi, această politică s-a extins treptat la construcţia de cartiere tot mai mari.

Printre primele ansambluri de acest gen au fost cele din Fe­rentari şi Pieptănari (1948), Lacul Tei (1953), Floreasca (1956), Bucureştii Noi (1954-1958), bd. Muncii (1954-1958), Vatra Luminoasă (1954-1958). Ulterior s-a ajuns la cartiere de dimen­siuni mari, adevărate complexe urbanistice, prevăzute cu toate cerinţele edilitare: magazine, unități medicale, cinematografe, spaţii verzi, mijloace de transport ș.a.: Berceni, Giurgiului, Militari, Colentina, Titan Balta Albă sau Drumul Taberei, care se întind pe sute de hectare. Marea majoritate a locuinţelor din aceste blocuri, având, de regulă, între patru şi zece etaje, erau proprietate de stat şi închiriate „oamenilor muncii din întreprinderile socia­lis­te” pe baza unor liste de priorităţi, mai mult sau mai puţin obiective. Secătuirea resurselor statului a dus treptat la vânzarea unei părţi importante din construcţiile noi și la scăderea calităţii locuinţelor construite, o expresie elocventă fiind aşa nu­mitele grade de confort doi şi trei, în unele dintre cartiere.

După 1950, s-a redus activitatea de revizuire a denumirilor de artere care nu corespundeau „noii orânduiri sociale şi politice”. Pe lângă înlocuirea numelor care se repetau, o pondere tot mai mare a luat-o atribuirea de nume arterelor din cartierele noi. Cele mai folosite erau denumirile geografice contemporane (Baia Mare, Covasna, Feteşti, Huedin, Paşcani, Răcari, Râmnicu Sărat, Râm­nicu Vâlcea, Reşiţa, Segarcea, Târgu Neamţ, Topoloveni, Ur­ziceni ș.a.) sau istorice (Arutela, Callatis, Cetatea Histria, Istru, Potaisa, Sandava ș.a.), termenii geografici populari (Poiana Muntelui, Valea Cascadelor, Valea Ialomiței, Valea Viilor ș.a.), numele de ostaşi căzuţi pe frontul antihitlerist sau denumirile cu rol propa­gandistic, inspirate din „noua realitate” (Blocu­rilor, Macaralei, Solidarităţii, Stră­duinţei ș.a.). În condiţiile în care cartierele noi se con­struiau într un ritm rapid, cel mai adesea pe terenuri practic goale, fără legături cu trecutul sau cu zonele adiacente, atribuirea acestor denumiri nu avea o motivaţie locală, procesul fiind exclusiv unul prag­matic.

Făcând parte dintr un proces planificat, era de aşteptat ca atribuirea de nume noilor străzi să se facă înainte de termi­narea şi darea în folosinţă a locuințelor. Totuși, în 1959, la construirea mini cvar­ta­lului de blocuri muncitoreşti din Ferentari acest lucru s-a pierdut din vedere. Într-o adresă a I.A.L. din raionul Lenin către Sfatul Popular al Capitalei putem citi: „…în cinstea zilei de 23 August vă rugăm ca aleile situate între Blocurile Ferentari să fie considerate străzi, primind câte o denumire, iar fiecare din cele 21 de blocuri să primească câte un număr poştal… orice corespondenţă destinată locatarilor vine pe adresa Ferentari 72, deşi la această adresă sunt 21 de blocuri cu 588 apartamente şi 4000 locatari (1200 capi de familie)”.

Alt caz. În 1971, într o adresă a arhitectului şef adjunct al Municipiului Bucureşti către Comitetul Executiv al C.P.M.B. se spune că, din octombrie 1969, s-a cerut să se facă propuneri pentru a se acorda numele unor eroi căzuţi pe frontul antihit­le­rist unor străzi din cartierul Drumul Taberei, microraion 7. Deoarece nu s a rezolvat nimic „cu toate insistenţele depuse, iar în microraionul respectiv s-au construit locuinţe care urmează să aibă adrese pentru ca locatarii să-şi facă formele legale de mutaţie, să primească corespondenţa etc.” s-a propus ca celor 14 artere în discuţie să li se atribuie „nume impersonale” – denumiri geografice –, care sunt în vigoare şi astăzi.

Formal, atribuirile de nume de „persoane politice române” în viaţă erau permise în urma modificărilor de regulament din 1948, însă liderii politici de la Bucureşti nu au abuzat de această libertate. Unul dintre raioanele Bucureştilor a primit numele lui Gh. Gheorghiu Dej şi o stradă a purtat numele lui Gh. Apostol. O dată cu desprinderea de cultul personalităţii lui Stalin, s-au luat și unele măsuri pe plan intern. Numele raionului a fost schimbat în 1962, când şi strada respectivă a fost redenumită str. Rod­nei, pe baza unei hotărâri a C.C. al P.M.R. care prevedea „schimba­rea denumirii unităţilor economice, agricole, social culturale, străzilor, pieţelor şi parcurilor care poartă nume de persoane în viaţă, precum şi numele lui I.V. Stalin”.

Alte artere şi locuri publice au primit numele unor fruntaşi ai regimului după încetarea lor din viaţă. Aşa au fost: bd. dr. Petru Groza (acum, bd. Eroii Sanitari), bd. Gh. Gheor­ghiu-Dej (acum este împărţit în două părţi: bd. Regina Elisabeta şi bd. M. Kogălniceanu), piaţa Gh. Gheor­ghiu-Dej (acum, piaţa Revoluţiei), bd. Leontin Sălăjan (acum, bd. Ni­colae Grigorescu), str. Al. Moghioroş (acum, str. Bra­şov), str. Miron Constantinescu (acum, str. Sibiu), bd. Emil Bod­năraş (bd. Timişoara), Grigore Preoteasa (acum, str. Câm­pu­lung). Formula uzuală pentru motivarea unei astfel de atribuiri de nume era: „pentru cinstirea memoriei…” sau „pentru eterniza­rea memoriei tovarăşului…”. Se observă că, şi în aceste situaţii, se ţinea cont de ierarhia din timpul vieţii. Şefilor mai mari li se atribuiau artere în centrul oraşului, iar numele celorlalţi „tovarăşi din conducerea de partid şi de stat” erau folosite în noile cartiere.

Ultimele menţiuni despre activitatea Comisiei de Nomen­cla­tură sunt din 1971, când a încetat să mai apară astfel în documentele Primăriei Capitalei. În 1966 primise deja un nume nou: Comisia pentru Studierea şi Avizarea Atribuirii Denumirilor, care nu mai crea confuzie cu nomenclatura de partid şi de stat. O nouă verigă a birocraţiei socialiste, Comisia Centrală pentru Denumiri, urma să avizeze propunerile privind atribuirea „numelor de persoane, a denumirilor legate de evenimente istorice şi poli­tice interne şi internaţionale”. Începând din 1966, toate atribuirile de nume de persoană străzilor din ţară s au făcut prin decret al Consiliului de Stat, iar după 1977, pentru „denumirile legate de evenimente istorice sau politice interne ori internaţionale sau nume de persoane” prin decret preziden­ţial, indiferent dacă era vorba de Lucreţiu Pătrăşcanu, George Călinescu sau Johann Strauss.

În episodul următor ne vom ocupa de schimbările apărute în nomenclatura stradală a Bucureștilor o dată cu marile distrugeri din ultimii ani ai regimului comunist.

Până atunci, dacă doriți să aflați mai multe despre strada pe care locuiți, despre numele sau istoria ei, puteți găsi răspunsul într-unul din volumele apărute până acum în seria „Străzi din București și numele lor” la Editura Vremea. De asemenea, puteți să-mi scrieți pe adresa: aurel2147@yahoo.com sau pe pagina de Facebook. Vă aștept cu drag!

Aurel Ionescu

Fost cercetător în domeniul laserilor la Institutul de Fizică atomică, Aurel Ionescu s-a dedicat din 2004 istoriei nomenclaturii stradale bucureștene. Autor al volumelor ”Străzi din București și numele lor” publicate la Editura Vremea.

See Full Bio