Cristian Țopescu | Să spui ceea ce crezi și să crezi ceea ce spui

Abia debutase emisiunea Bonton și îmi spun colegii că, invitat la o altă emisiune de la Digi24, Cristian Țopescu m-a căutat în redacție. Cred că am întrebat de mai multe ori dacă domnul Țopescu chiar a rostit numele meu, pentru că nu îmi venea să cred că știe cine sunt. Aveam să aflu că știa bine și pentru că a admirat curajul de a face o emisiune despre eleganță, bun-simț și spirit civic, m-am bucurat în ultimii 6 ani de prietenia dânsului. Vocea aceea are se confundă cu marile victorii sportive a fost nelipsită pentru mine de la fiecare aniversare și sărbătoare din ultimii ani. Iar ceea ce m-a sfătuit de fiecare dată, era motto-ul său: ”Să spui ceea ce crezi și să crezi ceea ce spui”. Pentru eleganța, discreția, politețea și exemplul pe care ni l-a dat, Cristian Ţopescu rămâne pentru totdeauna un domn de Bonton!

Când aţi păşit prima dată într-un studio de televiziune?

Sunt atât de mulţi ani de atunci… Sunt peste 40 de ani. În 1964.

Dincolo de nostalgii şi de evoluţia tehnologică, cât de diferite erau principiile după care se ghida un jurnalist atunci?

Principiile nu s-au schimbat foarte mult, dar e adevărat că tehnologia modernă a complicat puţin viaţa unui om de televiziune. Crezul meu profesional nu s-a schimbat. El este: ”Să spui ceea ce crezi și să crezi ceea ce spui.”

Aţi spus de foarte multe ori că aţi avut parte de o educaţie sportivă. Cum e o educaţie sportivă?

Tatăl meu a fost ofițer de cavalerie și mi -a dat educația aceasta a bunelor maniere , care era proprie acelei arme ce a fost desființată de autoritățile vremii, tocmai pentru faptul că ofițerii de cavalerie erau prea eleganți în comportament, în ținută, erau buni dansatori, aveau succes la sexul feminin. Bunul simț se învață în primul rând în familie. Tatăl meu a făcut şi el sport de performanţă, sportul hipic, a participat cu echipa la Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, şi am ales acelaşi sport. Nu m-am ridicat la nivelul performanţelor tatălui meu, am câştigat doar două campionate naţionale. Am ajuns student al Institutului de Cultură Fizică şi acolo am deprins nu numai regulamentele, ci şi modalitatea de a practica fiecare dintre aceste sporturi. Chiar şi box. Am dat examen la box şi m-am ales cu un nas turtit.

În asta a constat examenul? Sper că l-aţi luat…

La Institut se dădeau examene atât practice cât şi teoretice. Şi la examenul practic, un mare fost boxeur român, atunci profesor, Eustaţiu Mărgărit, ne-a atras atenţia că dacă nu boxăm cum trebuie nu luăm notă de trecere. Şi l-am rugat pe prietenul meu să nu ne lovim prea tare, dar tot am primit vreo trei pumni.

Prietenul cred că a luat notă maximă. Nu ştiu dumneavoastră…

Ne-a dat notă de trecere… A văzut că suntem conştiincioşi şi ne dăm pumnii fără menajamente.

Domnule Ţopescu, explicaţi-i unui profan ca mine, explicaţi ca şi când aţi vorbi cu un copil de 4 ani. De ce datul de pumni ar fi considerat un sport?

Într-un fel aveţi dreptate, dar acest sport datează din antichitate, pe vremea grecilor. Pugilat, se numea. Era o mândrie să fii un pugilist, mai ales participant la jocuri olimpice. Şi din epocă în epocă, pugilatul a ajuns box profesionist. Se foloseau căşti de protecţie, s-a renunţat la ele, ceea ce măreşte periculozitatea acestui sport care rămâne, cum spun unii, scrima cu pumnii. În fond nu ştiu care e „arta„: să dai mai mult sau să primeşti mai puţin.

Apropos de agresivitate în sport. Repet faptul că nu sunt o cunoscătoare, dar anumite sporturi par a fi asociate mai mult ca oricând cu o formă de agresivitate. Despre ce au fost şi despre ce mai sunt, de fapt, competiţiile sportive?

S-au denaturat considerabil. În afară de cele pe care le-aţi menţionat au mai apărut pariurile, meciurile trucate, a apărut acest flagel al sportului mondial care este dopingul pentru că miza, premiile fiind foarte ispititoare, mulţi sportivi se dopează pentru a câştiga aceste premii. Dar consecinţele fizice cu timpul sunt dezastruoase au fost şi sportivi care au murit din cauza folosirii abuzive a dopingului. Şi la ora actuală se duce o luptă între doping şi anti-doping. Din păcate sunt pesimist, cred că niciodată dopingul nu va putea fi înfrânt. Îmi amintesc în anii ’70 am făcut o vizită la Institutul de Cultură Fizică din Leipzig, din fosta RFG şi acolo ghidul ne-a arătat diverse săli ale Institutului şi la un moment dat am ajuns în faţa unor săli pe care scria „Interzis” şi am întrebat: „Dar aici de ce nu putem intra?” „Aici este laboratorul nostru farmaceutic”. Ulterior mi-am dat seama că în acel laborator se fabricau medaliile cu ajutorul unor substanţe dopante care nu puteau fi depistate.”

Credeţi că în momentul acesta dorinţa de a câştiga un premiu material este mai mare decât aceea de a fi cel mai bun pur şi simplu?

Da, premiile materiale au devenit foarte ispititoare. La atletism, de exemplu, a apărut un circuit care se numeşte Golden League unde se dau premii în lingouri de aur. Şi dacă noi doi ne aliniem la startul unei curse de 100 metri şi ştim că la capătul cursei premiul este de 100.000 de euro şi eu ştiu că tu ai luat o pilulă… Eu ce fac?

Iau două?

Iau şi eu una sau chiar două! Disputa e inegală, dopingul împinge la câştigarea unor mari sume de bani şi puţini sunt cei care rezistă acestei ispite, alegând să-şi păstreze sănătatea.

În România astăzi sunt campioni uitaţi şi care nici din punct de vedere financiar nu au o situaţie bună. Este în destinul unui sportiv să se bucure de lauri doar pe o perioadă foarte scurtă de timp? Ce ar trebui să se întâmple după victorii?

Sigur că viaţa unui sportiv de performaţă e scurtă. Însă statul trebuie să fie recunoscător acestor oameni care, spun o banalitate acum, sunt cei mai buni ambasadori ai României, în întreaga lume.

Dar un tânăr care se îndreaptă acum către o carieră sportivă, ce ar trebui să ştie, cum ar trebui să se pregătească pentru viitor?

Se spune: „est modus in rebus”. Adică măsură în toate. Şi în sport trebuie să respecţi această măsură, să nu te consumi mai mult decât îţi permit posibilităţile fizice şi a face sport de plăcere contează enorm, indiferent cât durează această plăcere. Rămân la părerea că statul trebuie să recunoască nu doar valoarea sportivilor români, ci şi meritele lor în propagarea statului în care s-au născut.

Odată cu competiţiile sportive aţi şi călătorit foarte mult. Ce v-ar plăcea să împrumute românii din modul de viaţă al altor popoare?

Dacă prin absurd cineva ar spune: te dau afară din România, alege-ţi ţara în care să trăieşti, aş spune Elveţia. În Elveţia trăiesc comunităţi de limbă franceză, italiană şi germană. Este o asemenea libertate încât este imposibil să nu te îndrăgosteşti de această ţară. Şi tot acolo o solidaritate pe care noi românii nu prea o practicăm între oameni, îi face pe unii vecini care văd o maşină dintr-o altă ţară parcată în faţa curţii vecinului lui să dea telefon la poliţie şi să spună. La noi asta se numeşte turnătorie, la elveţieni se numeşte colaborare cu poliţia şi duce la liniştea tuturor.
Sunt două Românii astăzi. Există una a oamenilor civilizați, care, cu regret trebuie să recunosc că sunt din ce în ce mai puțini, și o Românie în care predomină (poate folosesc un cuvânt prea dur) mitocania. Pe care o constatăm pe stradă , în mijloacele de transport în comun când oamenii par a fi tot timpul cu capsa pusă, la cea mai mică neînțelegere încep să țipe, să se certe, să se bată, ceea ce se întâmplă uneori, dramatic, și în școli. Această… eu am numit-o mitocănie, cred că este predominantă acum în România.  Nu dau sfaturi nimănui , exprim numai niște păreri : o Românie ideală ar fi după părerea mea o țară cu oameni cât mai educați, cultivați, inteligenți, toleranți. Pentru că, iată, toleranța dintre noi e și ea pe cale de dispariție.

Vă ştiu un om optimist. Care sunt calitățile care v-au ajutat în cele mai dificile momente din viaţă?

În cele mai dificile momente din viaţă m-au ajutat capacitatea de a asculta, de a înțelege, de a fi tolerant și în final de a fi bun. E banal, dar a fi bun mi se pare a fi expresia cea mai potrivită. Calmul, toleranţa… Sunt foarte îngăduitor cu cei din jurul meu. Şi aceste două calităţi mă asigură că îmi pot păstra sănătatea până târziu în ani. Aşa că dacă Bonton va mai exista cât voi trăi eu, poate ne mai întâlnim.

One Comment

Lasă un răspuns la Anonim Anulează răspunsul

error: Content is protected !!