Cristina Stamate

Ce ne-a învăţat Cristina Stamate la Bonton

Este un obicei românesc de a aprecia oamenii mai mult când nu mai sunt. De fapt, nu ştiu dacă este românesc, poate e doar omenesc. M-am gândit mult când am pierdut-o pe Stela Popescu dacă să pun aici interviul cu ea de la Bonton. Un interviu frumos cu o doamnă impecabilă despre care nu am auzit pe nimeni să spună ceva rău, niciodată. Am ales să nu o fac atunci și, gândindu-mă mai bine, mi se pare puțin nedrept, pentru că vorbele ei bune sunt ceea ce ne rămâne.

Așa că de data aceasta, fără patetism, ci doar cu recunoștință, las aici interviul Cristinei Stamate pentru Bonton, luat de colega mea de atunci Mădălina Mija, căreia îi mulţumesc. 

REGULA MEA DE POLITEŢE
Oscilez între două lucruri la care ţin la fel de tare. Primul ar fi punctualitatea pe care mi-am construit-o din admiraţie şi din respect pentru cineva întâlnit în drumul vieţii mele care era excesiv de punctual. Şi după ce am întârziat toată viaţa mea, începând de la grădiniţă, la şcoală, la liceu, la Facultatea de Teatru am întâlnit un domn care m-a fascinat, care era absolut admirabil şi care era şi îngrozitor de punctual. Şi de atunci am devenit excesiv de punctuală, şi nu abdic de la asta şi judec oamenii în funcţie de punctualitatea lor. Şi pentru că am spus că oscilez între două repere, al doilea ar fi că detest tonul ridicat.

ROMÂNIA CIVILIZATĂ
Îmi povestea un bun prieten că s-a suit într-un mijloc de transport în comun, prietenul meu arătând foarte bine. Şi un tânăr i-a cedat locul. Mi s-a părut aşa de insolit, aşa de vesel, de nostim, de politicos şi de elegant şi asta demonstrează că România mai poate fi încă civilizată.

ROMÂNIA NECIVILIZATĂ
Ţi-aş face un inventar mamă, mamă, dar la România necivilizată trec mitocănia, trec trivialitatea, trec agresivitatea, trec modelul mai nou luat de foarte multă lume că mi se cuvine, indiferent ce şi cum. Eu, mie, îmi. Asta mi se pare România necivilizată, care nu are niciun fel de gând de distanţă şi de a-l respecta pe cel de alături în vreun fel. Dacă e mai bătrân, să-l respecţi în felul în carea ar trebui pentru vârsta lui, dacă e mai tânăr să-l respecţi la modul tineresc, al vârstei, dar totuşi ar trebui să existe un ceva, o distanţă. Cred că ne-am obişnuit, nu cadrează cu emisiunea ta, dar, ştii, îmi venea să zic că ne-am obişnuit să ne dăm chiloţii jos aşa, în public, fără jenă.

MODELUL MEU DE BUNĂ-CUVIINŢĂ
Pe parcursul evoluţiei mele întotdeauna am găsit câte un model. Şi recent, absolut întâmplător, mi-am adus aminte de un profesor din liceu, profesorul de latină, la oră căruia am învăţat întotdeauna din respect şi din admiraţie. Era un bărbat atât de elegant, şi ţine cont că nu erau atunci posibilităţile atât de vaste ca astăzi, de eleganţă. Era totdeauna îmbrăcat impecabil, cu costume bine croite, care îi cădeau formidabil. Era un domn cu părul alb, deci nu crezi că m-a sedus vreun tinerel care mi-a plăcut mie. Nu. Era un domn care la ora aceea avea vreo 60 de ani, cu cămaşă albă şi cu cravată şi în fiecare zi avea altă cravată şi care lăsa în urmă o dâră subtilă de parfum. El mi-a desenat în memorie modelul de bărbat după care am alergat toată viaţa, care mi-a plăcut toată viaţa, pe care l-am căutat pe drumul vieţii mele. Am mai găsit după aceea în viaţă nişte modele absolut admirabile de domni. Eu eram foarte tânără şi nu ştiam că aşa se cuvine şi aşa se face, iar o dată, comic, pentru că eu totuşi sunt actriţă de comedie, m-am urcat în maşină şi am vrut să deschid geamul pentru că mi s-a părut cald. Şi mi-a spus: „Stamate”, deci pe numele de familie, aşa, cu un fel de distanţă, „în viaţa ta să nu mai faci asta, într-o maşină, când eşti cu un bărbat”. Să nu mă reped să tehnicizez, să cer să mi se deschidă geamul, să se soluţioneze într-un fel. Şi mi-a plăcut foarte tare. Nici n-am mai făcut-o niciodată. Deci întotdeauna cred că există, dacă suntem atenţi, pe drumul vieţii fiecăruia dintre noi, repere care ni se pot potrivi.

Îmi place grozav amănuntul acela, după ce eşti invitat la o masă, a două zi să suni şi să mulţumeşti gazdei pentru felul în care ai fost primit.

Dacă aş putea să pun o deviza după care ar trebui să trăim, ca să fie pe placul, pe gustul meu, pe sufletul meu, cred că aş pune obigatoriu ca motto „Mie îmi pasă!”.

O DOAMNĂ SE CUNOAŞTE DUPĂ
Mama mea spunea aşa: „O doamnă, în afară de faptul că se îmbrăcă în anume fel, se şi comportă într-un anume fel”. Deci nu ridică niciodată glasul, nu are niciodată nici gesturi atât de expansive, nici reacţii atât de violente. O doamnă… dacă te uiţi un pic la Europa, la Regina Angliei. Dar nu luăm chiar o doamnă mai în vârsta, ci pe prinţesuca de s-a măritat. Eu am văzut, că circulă pe internet, fotografii din campusul universitar, când era ea în tribune… Nenică, e veselă ca orice fată tânără. În secunda în care a devenit o tânără doamnă, deci o prinţesă, are un fel de atitudine statuară, deci un fel de protocol al unei persoane foarte bine educate.

UN DOMN SE CUNOAŞTE DUPĂ
Întotdeauna un domn are un fel de reverenţă, alt comportament faţa de o doamnă, decât de un vis-a-vis-ul lui, când vis-a-vis-ul lui este un bărbat. Faţa de o doamnă ştie să fie curtenitor, ştie să aibă răbdare chiar daca ea trăncăneşte foarte mult, niciodată n-ai să simţi din comportamentul lui că e plictisit. Cred că un domn ştie să-şi controleze reacţiile, gândurile şi să le înscrie într-un contur, într-un desen elegant de comportament.

AM ÎNVĂŢAT CĂ…
Am învăţat că ne naştem, trăim şi murim singuri. Pentru asta m-am educat să nu jelesc niciodată dacă sunt singură, să nu mă apese singurătatea. Am învăţat că nu trebuie să disper în nicio secundă a vieţii mele, să nu cred că drumurile se închid pentru totdeauna. Am învăţat că merită să iubeşti oamenii și când ei nu te iubesc. Am învăţat că există pe drumul fiecăruia printre noi oameni îngeri, şi nu folosesc vorbe mari, care ne călăuzesc devenirea şi e stupid să deznădăjduim prea mult că suntem singuri.

Cristina Stamate, mai 2013

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!