După doar al doilea articol de pe noul meu pe blog, am primit un mesaj: „Nu vă supărați, aș vrea să știu dacă câștigați bani pentru ce scrieți sau o faceți doar așa…” Inițial mi s-a părut amuzant, dar zilele următoare, povestind cu alte cunoștințe despre blog, una dintre primele întrebări a fost: „faci bani din asta, nu?” Brusc am realizat cât de puțin mai suntem dispuși să credem că mai există oameni care fac și lucruri care nu le aduc un beneficiu imediat.

Nu aș vrea să fiu înțeleasă greșit, cei care mă cunosc știu că eu sunt de părere că munca unui om trebuie respectată și plătită. Și chiar dacă pare simplu, a scrie un articol, a te ocupa de un site, e o muncă susținută. E la fel de cinstit să câștigi bani dintr-un blog, din efortul și mintea ta, așa cum e să vinzi pâine. Și da, colaborările plătite sunt esențiale pentru ca această muncă să poată fi susținută pe termen lung. Dar oamenii pun deseori carul înaintea boilor. Pentru că înainte de câștig, e întotdeauna o investiție: de timp, de bani, de idei. Și faptul că uneori nu câștig, nu mă împiedică să povestesc despre niște oameni care mie mi se par autentici, pe care vreau să îi susțin pentru că simt că fac totul din suflet. În viață nu e totul despre bani! Iar atunci când scriu despre una dintre cele mai sărace comunități din țară sau despre voluntarii care strâng gunoaie sau despre dezbinarea din societate cred că mai degrabă aș găsi pe cineva să mă plătească să nu scriu. Articolele astea nu au nicio legătură cu banii. Au legătură cu faptul că mă interesează în ce lume și în ce țară trăiesc și sunt dispusă să îmi sacrific un weekend și niște ore de somn pentru asta.

Așa mi-am amintit și de alte întâmplări care mă lăsau cu gura căscată cu ceva ani în urmă. Uneori mă întâlneam cu foști colegi de școală, cunoștințe vechi, oameni pe care nu i-am văzut de mult timp și una dintre primele întrebări era: „Tu câștigi bine acolo la televiziune, nu?”. Sau și mai direct: „Dar tu cât câștigi? Ce salariu ai?”… Asta înainte să fiu întrebată dacă îmi place ce fac, dacă sunt sănătoasă, dacă îmi mai rămâne timp și pentru altceva, dacă mi-am împlinit vreo dorință… Dincolo de impolitețea în sine, întrebarea avea, de fapt, răspunsul inclus. Cei care mă întrebau nu mi-ar fi lăsat oricum loc să îi contrazic, ei căutau confirmarea a ceea credeau deja: că am tot ce îmi doresc și că am un salariu mare. Nu mai era cazul să mă întrebe dacă sunt bine. Ce îți poate lipsi?

Da! Așa-i! Banii sunt necesari, fac lumea să se învârtă și îți pot aduce multe împliniri. Foarte multe! Și, da, am și eu nevoie de ei, ca orice om. Dar în loc să fac din ei un scop și să îi caut la fiecare pas, prefer să mă îmbogățesc mai sigur cu zâmbete și gânduri bune. Și mai cred că atunci când pui suflet în ceea ce faci, banii te vor găsi, nu trebuie să alergi mereu după ei. Sau cum zicea un pictor celebru: mai bine mor de prea multă pasiune, decât de plictiseală 🙂

Și tot într-o notă apropiată, vă recomand nuvela scrisă de Lev Tolstoi… „Cât pământ îi trebuie unui om“.

Un anume Pahomie, mujic rus, ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte, şi atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiţie, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble.

Iar omul a pornit să-şi cucerească pământul. Şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Îşi tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu are timp să se întoarcă la locul stabilit. A plecat spre întâlnirea cu boierul, dar soarele începuse să scapete. Se apropia de asfinţit, dar Pahomie era încă departe de hotar.

În sfârşit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă şi pământul, dar şi mia de ruble, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reuşise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat şi inima şi a murit pe loc. Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“
(Preluare din „Tâlcuri noi la texte vechi“, A. Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1989)

Îți recomad să citești și Ai trăit cât ai postat sau Și așa e viața pe pământ, dar și să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu alte povești de bonton.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio