Dacă e să urăsc o expresie pe lumea asta, asta e: „Capul plecat, sabia nu îl taie!”. Am auzit-o prima oară în clasa a şaptea.
Eram la finalul orei de sport și mai mulţi colegi au plecat cu un sfert de oră mai devreme. Gestul, desigur, a deranjat-o pe doamna profesoară. Eu însă nu am plecat cu ei, dar în ultimele minute m-am dus la toaletă. Exact atunci doamna profesoară a făcut prezenţa şi m-a trecut absentă. Mi s-a părut nedrept și m-am dus să îi explic. Asta a pus și mai rău paie pe foc. S-a plâns dirigintei (o profesoară pe care, de altfel, am iubit-o) care mi-a zis doar atât: „Dano, capul plecat, sabia nu îl taie!”. Adică, aveam sau nu dreptate, trebuia să tac şi să accept…
Viaţa însă avea să îmi demonstreze că un cap plecat uneori îşi cere sabia! Şi pe asta se bazează toate serviciile proaste, păcălelile, hoţiile, nedreptăţile: că puţini, foarte puţini vor rămâne cu capul sus în faţa lor.
Vreau să fie clar că nu încurajez deloc obrăznicia, aroganţa sau orgoliul. Nu despre asta e vorba. Ci despre acel moment când dai nas în nas cu nedreptatea şi alegi să cedezi şi să o laşi să se răspândească. Înţeleg bine această resemnare când este vorba de generaţia celor care au trăit o viaţă întreagă cu pumnul în gură, în comunism. Înţeleg chiar şi la generaţia mea, care a prins cei 7 ani de acasă tot în regimul acela şi părinţii ne-au crescut inoculându-ne teama de a vorbi, de a lupta, de a reacţiona. Dar mi-aş dori ca mentalitatea asta să dispară din minţile celor foarte tineri!
De ce vă spun asta? Când povestesc prietenilor că mi-am cerut un drept, am refuzat un produs, am criticat public, am făcut o sesizare în urma unui serviciu prost sau o plângere la ANPC (chiar dacă experienţa mi-a dovedit că ANPC-ul nu este mereu apărătorul consumatorului), cei mai mulţi sunt foarte miraţi. Unii mă înreabă dacă a fost ceva ce a costat mult. De parcă numai asta ar justifica efortul… Nu pretind nici eu că reacţionez chiar de fiecare dată, ar fi un full time job, dar oameni buni, fără aceste reacţii nu vom avea niciodată servicii civilizate, un pic de respect din partea autorităţilor sau a altor oameni și companii cu care intrăm în contact! Iar dacă pe mine mă păcăleşte cineva şi las lucrurile aşa, nu fac decât să las calea liberă ca şi alţii să păţească la fel. Cum spunea Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”
Vorbesc din proprie experienţă, nu mă bazez doar pe citatele motivaţionale. Eu am făcut parte dintr-un grup de oameni care s-au găsit şi organizat pe internet în 2010 şi au pornit pentru prima dată în România un proces colectiv împotriva unei bănci. Nu ştiu câţi au crezut cu adevărat că se va face dreptate. Eu recunosc că, deşi nu am renunţat nicio clipă la luptă, nici nu am îndrăznit să sper la început că vom învinge. Tot ce auzeam este că banca e puternică, mare şi plină de bani şi că nu avem nicio şansă. 5 ani am trecut prin suişuri şi coborâşuri, speranţă şi revoltă, divizări, critici, manipulări, dar am avut parte şi de o solidaritate uimitoare. Iar la final, noi, cei mici şi neputincioşi, am învins. Atât de răsunător încât acea bancă nu mai operează pe piaţa românească. Atât de ambiţioşi am fost, încât am făcut dreptate tuturor clienţilor, nu doar celor care ni s-au alăturat. Puterea noastră a fost puterea lui „împreună”.
Exemple de oameni care au transformat „nu se poate” în „se poate!” sunt multe.
Nu toate bătăliile sunt măreţe şi nici nu zic că le câştigăm pe toate. Dar resemnarea, indiferenţa, lipsa de reacţie sunt calea sigură spre abuz. Să vă cunoaşteţi drepturile şi să luptaţi pentru ele, nimeni nu o va face pentru voi!
Îţi recomand să citeşti şi De ce ne ducem noi la școală? de Liana Alexandru sau Grase sau slabe? Articol din 1932, dar şi să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de bonton.
Te invit să urmărești poveștile mele în imagini și pe Youtube sau Instagram.
13 Comments
Vivi
15/09/2017 at 21:07Mulțumesc pentru acest articol!! Am 35 de ani și lucrez în învățământ. Am vazut multe nedreptăți pe parcursul acestor ani, posturi ascunse, asuprirea celor care sunt în subordinea cuiva, plecatul mai repede acasă de la muncă în timp ce alții erau obligați să rămână. .etc. Acum, din intâi am început un nou an școlar la o altă școală. Aici mi s-a comunicat de către cineva faptul că, directoarei (fată tânără) îi place să taci, să nu vorbești prea mult și să te faci ca nu vezi multe. Este groaznic!! Simt o singuratate teribilă prin faptul că toți tac, numai eu am curaj să vorbesc despre anumite abuzuri…parcă mă simt eu cea rea. Când va fi ca în alte țări??? Știți, parcă ne merităm soarta, politicienii să facă ce vor, cei care sunt sus să facă ce vor….nimeni nu are curaj să facă ceva numai să stea cu capul plecat.
Dana
15/09/2017 at 21:10Îmi pare rău să aflu de o asemenea situație. Și știu că nu e unică. În multe locuri, poate în cele mai multe, sunt preferați oamenii care țin capul plecat. E trist. Și ne afectează pe toți.
Dragos Nitescu
15/06/2019 at 19:37Vivi să știi că și „în alte țări” nu contrazice nimeni șeful.! Cu deosebirea însă că șefii sînt în general mult mai civilizați. E vorba de educație nu de politică, politica nu înlocuiește cei șapte ani de acasă și nici nu-i poate influența.
Marcellina
05/10/2016 at 22:24Eu m-am luptat si inca ma lupt cu „educatia” mamei care ma „blocheaza” mereu: sa fii în rând cu lumea. Iar eu sunt genul „revolutionar” cam ca dumneavoastră. Nu mă „doare pixul/tastatura” ca sa scriu o sesizare pentru vreo nedreptate sau vreun act civic necivilizat (ex: gunoaie aruncate in natura sau printre blocuri). Salutari. Cu stima.
Ciprian
02/10/2016 at 16:57Da! Multumesc ca ai pus in cuvinte un sentiment pe care il am de mult in interior, dar nu gaseam cuvintele potrivite sa-l pun pe o foaie. Ma bucur ca ai facut-o tu, mai ales ca simt ca asa l-as fi scris si eu …la un moment dat:)
Dana
02/10/2016 at 19:56Mulțumesc că l-ai citit și că simțim la fel 🙂
Nicolae
05/01/2017 at 13:11Ma raliez
Anonim
30/09/2016 at 13:16Dano,bravo fata!
Pedrosan
30/09/2016 at 11:14Cred ca ar trebui ca macar acum profesoara sa citeasca ce a facut atunci cand ti-a zis povestea cu sabia si capul.Istoric vorbind de la turci ni se trage povestea asta cred.
Dana
30/09/2016 at 18:59Să ştii că era chiar o profesoară extraordinară căreia îi datorez mult. Ăsta e singurul episod neplăcut pe care mi-l amintesc. Şi nu îi fac o culpă mare nici din asta, pentru că aşa era mentalitatea atunci…
Pedrosan
30/09/2016 at 19:58Nu e vorba de culpa.Datorita ei ai scris articolul.E un motiv de reflectie si pentru ea si pentru cei care au crescut asa.
Dana
02/10/2016 at 14:43Da, ai punctat corect.
Daniela Cazacu
29/09/2016 at 13:26Felicitari maxime! Mie mi s-a reprosat de un membru al familiei ca am denuntat niste hoti in metrou. Explicatia: e mai bine sa iti vezi de treaba ta. Cand vezi astfel de cazuri, fa-te ca nu le vezi!