Îmi propusesem să încep această cronică cu explicaţii exacte legate de cum se ajunge, până la urmă, la Bestfest cu maşina proprie. 
Cu lux de amănunte băiatul mi-a dat indicaţii pe care le-am respectat întocmai (căci nu am zărit vreun alt indicator). Dar ceva era ciudat, eram uimită de cum arăta drumeagul care ducea la Bestfest şi care s-a transformat în uliţă… Am mai întrebat pe cineva: ”pe aici se ajunge? E singurul drum?” ”Da, mergeţi înainte”.
Şi am ajuns, însă aveam să aflu mai târziu că asfaltul era pe altă parte.
Dar dacă nimeream aşa uşor, ce vă mai povesteam acum?
Prima impresie, de la distanţă a fost de bâlci. În sensul cel mai pur. Se vedeau de departe lanţurile, maşinuţele, arăta ca târgul de Sfântul Ilie pe care îl aşteptam cu atâta nerăbdare în verile petrecute la bunici.
 |
Nu lipsea şi înfloritoarea ”bişniţă”, nu ştiu ce super oferte erau, căci eram atentă la imaginea de ansamblu.După controlul necesar, dar nesuferit de la intrare, decid să merg în recunoaştere în tot camp-ul. Îl aud pe Ştefan Bănică junior cântând şi ridic o sprânceană… Era Cd-ul ce cânta la boxele maşinăriei cu maşinuţe rotitoare.
În fine, aud gălăgie mare la scena Coca Cola. În drum spre ea începe şi ploaia. Fac câteva poze, Madame Hooligan era pe scenă şi îi asculta o mână de oameni entuziaşti . Recunosc cu mâna pe inimă că de la distanţă şi cu gluga de la pelerina de ploaie nu l-am recunoscut pe Radu Almăşan (ex-Bosquito), iar ce am auzit nu are nici o legătură cu fosta lui trupă. De fapt, numai programul pe care îl aveam în faţă şi o piesă cu uşoare influenţe Gabi Luncă m-au făcut să cred că pe scenă era trupa lui Radu, nu aş fi identificat-o altfel.
Mă adăpostesc la scena (mă rog, cortul) Jegermeister, în dreapta căreia găsesc un balot de fân pe care m-am aşezat comod şi am început să notez câteva idei.
Revenind la muzică, mi s-a povestit (eu nu ajunsesem) că Butterflies in my stomach au avut nişte probleme de sonorizare care au ţinut mult.
OCS-ul a fost ok, pe stilul lor.
Flogging Molly au fost o surpriză plăcută pentru mine. Nu-i ştiam şi mi-au plăcut. E adevărat că mi-au plăcut acolo, în concert, nu ştiu cât de des le-aş asculta muzica acasă.
Festivalul are o mare influenţă asupra creditului pe care i-l acorzi unei trupe de acolo. Oamenii merg la festival ca într-o tabără, vin hotărâţi să se simtă bine, deschişi, eventual bine dispuşi că sunt cu gaşca, cu iubita/iubitul şi cu un pahar de bere în mână. Nu eşti nici pe departe la fel de critic ca atunci când mergi la un concert, cu un artist, cu un bilet scump, pentru care aloci 3 ore în care abia reuşeşti să scapi de sms-urile de la job şi de la care aştepţi totul…
În plus personal cred că în concert o trupă poate transmite mult mai mult decât în Winamp 🙂 … aşa că mi-au plăcut Flogging Molly, cu influenţele lor irlandeze şi ţopăiala maximă care cuprinsese şi publicul, chiar dacă ştiu că o parte din deschiderea mea către ei e de la festival.
Pe cei de la Coma i-am auzit de mai departe, dar chiar şi aşa i-am auzit destul de bine. N-am ce să zic, nu e genul pe care îl ascult.
Şi a sosit şi Skunk Anasie, la o oră la care începusem deja să simt oboseala maximă acumulată în timpul săptămânii. M-a trezit însă apariţia solistei Skin… şi, deşi nu mă declar o fană, am stat până la final şi am apreciat prestaţia lor.
