Un dialog cu  Aurora Liiceanu despre agresivitatea online, curtoazie, corectitudinea politică și politica fără corectitudine.

Se vorbeşte foarte mult despre discursul urii, a apărut acest termen de hate speech. Mai ales în mediul online este o agresivitate uneori ieşită din comun… parcă totuşi în realitate nu suntem atât de răi şi de agresivi. Cum ne influenţează și de unde vine acestă agresivitate?

Cred că este o reacţie foarte interesantă, născută din frustrări, din nefericiri şi din nemulţumirea unor oameni. Cum se zice în psihologie: „atâta vreme cât tu, cu tine, eşti într-o stare de echilibru, de bine, eşti şi faţă de alţii… să nu zic neapărat foarte tolerant, dar neutru, măcar neutru”. Dar cred că acest discurs este legat de frustrări şi de nemulţumiri. Pe de altă parte, sigur, când vezi oameni care au castele şi domenii din hoţie, cum să nu te apuce ura, nu? Hai să fim serioşi, te gândeşti: „eu sunt cinstit şi nu fac nimic, şi uite ăla ce face şi cât are”…

Eu am mai văzut de exemplu, am urmărit articolele despre femei. Există o ură a unor bărbaţi faţă de femei, eu nu zic că punctual nu au dreptate în anumite cazuri, dar felul în care spui… Adică poţi să o spui cu distanţă, chiar când nu apreciezi ceva. Dar se simte încrâncenarea. Am văzut ură faţă de femei, faţă de emanciparea femeilor. Este o problemă foarte importantă această emancipare pentru că, până la urmă, astăzi jumătate de planetă e făcută din femei. Trebuie până la urmă să ne dăm mâna unii cu alţii, dar comentariile unor bărbaţi sunt năucitoare.

A milita pentru drepturile femeilor, drepturi fundamentale, este acelaşi lucru cu a refuza gesturile de curtoazie din partea unui domn? Adică celebra „nu-mi deschide tu mie uşa, pentru că pot şi singură”?

Eu găsesc că avea farmec acea curtoazie din partea bărbaţilor faţă de femei. Acum, cred că zece ani, când m-am urcat într-un avion şi stewardul era la baza scării a spus: „Doamnele întâi”, dar de atunci nu am mai auzit de chestia asta niciodată. Era ca un fel de omagiu, un fel de avantaj, cum să spun eu, drăguţ la adresa femeii.

Ce părere aveţi, însă, despre curentul corectitudinii politice, care, dus la extrem, de multe ori reprimă orice formă de gândire critică, de exprimare critică?

Corectitudinea asta politică are efecte foarte negative, adică se ajunge la un fel de a anula spontaneitatea şi diversitatea gesturilor. Desfiinţează tot ce era variaţie firească a vieţii noastre. Corectitudinea politică a inversat îngrozitor și termenii… Știţi că în Franţa nu se spune femeie de serviciu, se spune “technicien de surface” (tehniciană de suprafaţă). Ideea e să nu se spună ”chairman” la congrese să se spună chairperson, ca să nu fie masculin. A fost şi chestia aia drăguţă, nişte colegi de-ai mei francezi care-mi spuneau că dacă există “maître de conférence”, hai să-l feminizăm .Cum spunem… “maîtresse de conference”? Mie mi se pare că sunt nişte exagerări. Trebuie să lăsăm limba să trăiască, nu să o încorsetăm în idei din acestea. Intrăm în nişte detalii care nu sunt esenţiale pentru viaţă. Noi ne cramponăm atât de mult, şi punem atât de mult efort în nişte lucruri care nu sunt esenţiale şi sunt în paralel cu mersul vieţii. Viaţa îşi vede de treabă.

Scrieţi foarte des despre cum se trăieşte în România, şi sunteţi, desigur la curent cu exodul populaţiei. Este dilema majorităţii tinerilor: dacă să plece sau să rămână. Ce le-aţi spune?

Eu cred că problema este că dacă ar şti că pe parcursul vieţii că lucrurile se vor schimba, cred că n-ar pleca. Dar cred că este aşa o frică de viitor, mai ales şi în contextul politic cu Ucraina, cu Moldova, cu Trump, cu Putin, cu nebunia asta în care trăim, şi incertitudinea în care trăim. Și Europa este zgâlţâită din multe puncte de vedere… Adică cresc anumite schimbări de mental general global, care nu-ţi dau certitudinea unei vieţi liniştite sau unei stabilități. Vedeţi, la noi de exemplu se spune să-ţi faci bilanţ, să ai o listă cu cheltuieli, să fii planificat. E imposibil să fii planificat, pentru că legile se schimbă din două în două minute. Preţurile se schimbă oricum, şi atunci te laşi să zici: „trăiesc de azi pe mâine”. Deci contextul general este neliniştitor. Iar la tineri bănuiesc că romantismul acela patriotic, să-ţi dai viaţa ca jertfă supremă, cred că a dispărut cu desăvârşire. Cred că toată planeta este mai cu picioarele pe pământ, mai realistă, poate mai cinică, mai dură, mai egoistă… Eşti caraghios să fii astăzi patriot în sensul acela. Şi, pe de altă parte, lumea se schimbă, în fond, de ce ne ţinem cu dinții de ce-o să fie peste două sute de ani, sau peste trei sute de ani? Într-un fel, e o pledoarie: „trăieşte azi şi-o să vezi ce-o să fie mâine”.

E adevărat, pe de altă parte mă gândesc că de-a lungul istoriei toate generațiile au aşternut ceva pentru cei care au urmat, au clădit ceva, au lăsat ceva, au mai inventat ceva. Mă întreb de multe ori, în spatele nostru, ce-o să rămână?

Păi eu cred că a cam dispărut chestia asta, să laşi ceva pentru alţii. Cred că lucrul ăsta nu prea mai există astăzi ca o dorinţă individuală. Cred că în primul rând asta presupunea o formă de anonimat, nu lăsai ceva pentru propriul tău copil, lăsai pentru lumea în care ai trăit. Ori astăzi totul este să laşi pentru propriul copil. Cred că sunt oameni care au bani pentru trei generaţii. Nu cred că se mai poartă şi am văzut şi în literatura de specialitate: se vorbeşte că termenul de onoare a cam dispărut. Oamenii nu mai trăiesc în ideea de onoare. Adică, în mod normal la ce se spune despre unele persoane publice de la noi, ar trebui să te bagi în gaură de şarpe şi să nu mai ieşi de acolo, să dispari, să-ţi schimbi numele, să faci ceva. Ori ei continuă să defileze fără niciun pic de jenă.

Dar cum am ajuns să avem politicieni care nu mai au simţul ruşinii?

Nu ştiu, mă gândesc că, dacă considerăm că și ei fac parte din naţia noastră, atunci înseamnă că într-o ţară de hoţi, nişte hoţi ne conduc. Deşi au fost momente în care, în istoria noastră – deşi nu sunt căzută în lună ca multă lume cu interbelicul – am avut totuși oameni politici care au pus şi problema masei, nu numai a intereselor lor. Dar de atâţia ani noi nu avem oameni politici şi, ceea ce e îngrijorător, am impresia că în toată lumea, resursa umană politică e cam slabă cam peste tot.

Ruşinea, onoarea, chestiile astea care au existat atâta, sunt la ora actuală concepte palide, pentru că discursul este să fii competitiv, să ştii să te lupţi. Ți se cere un grad de agresivitate ca să faci faţă vieţii. Ori aceasta nu merge cu delicateţea. Ce sens mai are să fii delicat? Ai o singură viaţă, ieşi la luptă. Ăsta e discursul public. Eu, de exemplu sunt absolut convinsă că mulţi actori de la noi nu au talent, ci tupeu. Tupeul este extraordinar. La un moment dat, dacă ai tupeu, pare că ai talent, pentru că eşti foarte liber în ceea ce faci.

Este celebra situaţie de a ştii să te vinzi, e mai important chiar decât ceea ce ai de vânzare…

E marketing yourself. Să te vinzi pe tine însuţi.

Şi pe urmă, contează şi educaţia, ştiţi cum se spune. Vorbeam cu o colegă şi spuneam: „eu n-am mai văzut copii mici să roşească”. Nu mai există copii care să se dea după fusta mamei, mă rog, acum umblă cu pantaloni. Se bagă în faţă, discută, se exprimă, se manifestă. Asta e epoca. Pe când, înainte, timiditatea şi ruşinea, timiditatea copiiilor era ceva… nu scoteau o vorbă, stăteau cuminţi. Acum sunt extraordinar de vocali şi cu dorinţe şi cu nevoi. Poate că eu judec aiurea, dar mă gândesc că în multe şcoli, există drepturile copiiilor. E la modă, da? Dar nu există obligaţiile! Aceste două concepte trebuie spuse împreună, nu merge drept fără obligaţie. Drepturile părinţilor şi obligaţiile părinţilor. Aşa ar trebui, şi poate că aşa ar exista un mai mic conflict între copii şi părinţi, că acum foarte mulţi am înţeles că se duc la psiholog pentru această problemă, că nu se înţeleg cu copiii absolut deloc. Pentru că generaţiile s-au schimbat extraordinar. Acum, dacă ai un copil de şaisprezece ani, care e mare şi nu vrea să se ducă la şcoală, ce faci? Ceea ce, înainte nici nu-ţi trecea prin cap să nu te duci la şcoală. Vedeţi, s-au schimbat foarte mult, s-a inversat raportul de putere între copii şi părinţi. În Bolivia sau nu ştiu unde, există sindicatul minorilor care lucrează, deci au sindicat, au ajuns până la Geneva, la o conferinţă despre muncă. S-a schimbat raportul de putere între minorităţi, majorităţi, şi aşa mai departe. Lumea este în fiebere.

Îți recomand să citești și interviul cu Oana Pellea sau pe cel cu Mihai Șora, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.
Urmărește poveștile mele în imagini și pe Youtube sau Instagram.

Save

Save

Save

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio