Booking.com
Andrei Pleşu | Trăieşte viaţa ca pe un prilej ANDREI PLESU foto vlad basca

Andrei Pleşu | Trăieşte viaţa ca pe un prilej

Interviul cu Andrei Pleșu pe care l-am realizat pentru Bonton este unul dintre cele mai dragi mie. Nu doar pentru notorietatea și carisma personajului, pentru modul sclipitor în care poate aborda atât de multe subiecte, pentru felul său politicos de a fi, ci mai ales pentru că am descoperit în el un om empatic și cald. Un om care inspiră.

Care au fost cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat în cei 7 ani de acasă, în familie?

Trebuie să vorbim despre cei 7 ani de acasă, dar să nu facem din asta un idol. Pentru că eu cunosc oameni care au stat prost cu cei 7 ani de acasă din diferite motive: de familie, de vremuri, de ambianţă şi aşa mai departe şi care au ieşit totuşi oameni întregi. După cum cunosc oameni care au beneficiat de toate regulile celor 7 ani de acasă şi nu au ieşit întregi.

Eu, de pildă, am avut… nu vreau să spun că sunt sau nu întreg, dar vreau să spun că primii mei 7 ani de viaţă au fost extrem de confuzi. Părinţii mei s-au căsătorit foarte tineri, aveau 19 ani. Și eu făceam naveta: ba la o bunică, ba la alta, ba la nişte mătuşi… Nu îmi era clar niciodată unde sunt amplasat, nu aveam un acasă şi eram afectat de asta. E, până la urmă m-am descurcat.

Când spunem acasă trebuie să ne gândim întâi și la ce înseamnă. Eu mă tem că noțiunea asta este fisurată. Ce mai înseamnă acum acasă? Acasă înseamnă o ambianță, o stabilitate, înseamnă reguli, înseamnă timp petrecut împreună. Mai există lucrurile astea? Căci poți avea cei 7 ani de acasă în faţa computerului sau televizorului unde te pun părinții ca să poată să doarmă sau să iasă la o bere. Oamenii, în general, au puțin timp pentru copiii lor, copiii sunt puşi să execute jocuri care să-i facă absenţi. Părinţii sunt absenţi, muncesc până seara târziu. E o pasiune a carierei care i-a dislocat din statutul lor şi atunci regulile, atmosfera, totul e fisurat. Contează şi fizic în ce tip de spațiu creşti: e o diferenţă între cel care creşte într-un spațiu în care sunt cărți în jur şi unul care creşte într-un spațiu în care sunt peşti de sticlă. Toate lucrurile astea înseamnă 7 ani de acasă. La ora asta trecem print-o reformulare a acestui concept şi lucrurile sunt destul de neplăcute.

Totuşi cum v-au influențat anii copilăriei în devenirea dumneavoastră?

Răspunsul pe care vi l-aş putea da este că am avut norocul (de care nu mi-am dat seama atunci) că am petrecut mult timp la țară. Eu am făcut o parte din clasa întâi, toată clasa a doua şi clasa a treia într-un sat. Ştiţi că a fost un ministru al învățământului la începutul veacului trecut, Simion Mehedinți, care spunea că ar trebui ca toate şcolile primare să fie la țară. Ca să învețe copiii ce e aia găină, ce e aia gâscă, ce e aia cer înstelat, ce e aia grajd. Există mirosuri şi experiențe ale contactului direct cu iarba, cu fânul, cu ograda, care sunt formative, aş spune. Discret şi subtil formative, dau un anumit fel de aşezare în lume, în natură, în universul senzorial. Cred că acei ani de stat la țară şi de prietenie cu cei din jur, cu copiii din sat, toate astea au contat şi cred că (deşi e o utopie) ar fi foarte bine ca toți copiii să petreacă un timp din prima lor copilărie undeva la țară.

A existat în copilărie o întâmplare din care aţi învățat, o pildă importantă?

Sunt multe pe care le-aş putea invoca, am cunoscut oameni foarte bine aşezaţi, la ţară mai ales. Revin puţin la cei 7 ani de acasă… Vorbeam de nevoia de a avea în jurul tău o stabilitate şi o ordine, nişte reguli care să te modeleze. E, lucrul ăsta era posibil în familia de tip tradiţional oriunde şi era posibil la ţară când satul avea o structură tradiţională încă activă… şi nişte reguli. Nici la oraş, nici la sat, acest tip de lume nu prea mai există, trebuie să găsim alt model. Eu am întâlnit la sat oameni şi comportamente remarcabile. Un moment care m-a marcat pozitiv este atunci când am venit la Bucureşti, la sfârşitul clasei a treia, şi eu veneam dintr-un sat unde în clasă eram 14 inşi. Când am venit la Bucureşti, m-am trezit brusc în faţa unei clase de 56 de copii. Am fost profund intimidat, mai ales că aveam un aer oarecum provincial, eram îmbrăcat inadecvat faţă de restul copiilor. Şi se punea problema unde o să stau în bancă. Şi un băiat, undeva spre fereastră, aveam 9 ani… mi-a făcut un semn extrem de cordial, de prietenesc, mi-a făcut semn că e bucuros dacă stau cu el în bancă. Ăsta a fost primul meu contact cu şcoala bucureşteană şi îi sunt şi astăzi recunoscător acelui băiat, care era de vârsta mea şi care a simţit nevoia să îmi iasă în întâmpinare.

A existat în copilăria dumneavoastră sau chiar în adolescenţă un model care v-a influenţat foarte mult?

Eu am avut învăţători excepţionali, care m-au marcat prin seriozitatea şi umanitatea lor. Dar, după prima parte a tinereţii, a copilăriei, devine esenţial să ai modele. Adică să începi să exerciţi o facultate fără de care nu te poţi forma normal, asta este cel puţin părerea mea, şi anume: facultatea de a admira. Dacă nu admiri pe nimeni, dacă ajungi la maturitate fără să fi admirat pe cineva sau după ce ai admirat tot felul de modele şchioape, strâmbe, anti-modele, atunci eşti în mare pericol. Ori eu constat uneori (şi acum vorbesc ca un om bătrân care totdeauna spune că altfel era pe vremea lui), constat uneori că tineretul de azi, spre deosebire de tineretul generaţiei mele, are, dimpotrivă, o reacţie negativă la modele. Mai ales la modelele culturale. Orice tânăr se simte autentic dacă îşi ia distanţă, dacă nu se lasă prostit, dacă nu alunecă într-o admiraţie facilă, dacă începe cu o înjurătură. Noi ne-am căutat modelele cu lumânarea, nu ştiam unde să le mai găsim, trăiam cu senzaţia că avem nevoie de maeştri şi când îi găseam îi frecventam cu pasiune şi cu un sentiment de emulaţie, voiam să le semănăm fără să sperăm că o să reuşim. Chestia asta s-a subţiat, din câte îmi dau seama.

De mine râdea domnul Noica când îmi spunea: „Umbli după modele ca unul din ăsta care face colecţie de insecte”. Cum aflam de unul că mai trăieşte, mă duceam să îl cunosc. Şi am cunoscut, am avut norocul să cunosc încă oameni care m-au format, de la Noica însuşi terminând cu Alexandru Paleologu, cu Nicu Steinhardt, cu Sergiu Al-George, lume care mi-a construit tinereţea. Încă o dată: fără admiraţie trăită la timp, nu ieşi întreg.

Oamenii despre care vorbeaţi mai devreme au avut însă un soi de generozitate, pentru că uneori degeaba mergem noi către modele, dacă modelele se închid într-un glob de sticlă şi nu vor să ofere din timpul și cunoașterea lor celorlalţi…

Înţeleg ce spuneţi şi e adevărat că am avut norocul să dăm peste oameni generoşi. Şi care, cum spunea odată Noica, când vedeau un tânăr, el le devenea mai important decât îşi erau ei înşişi. Asta ar fi o bună definiţie a modelului. Modelul nu e cineva care defilează somptuos, suveran, prin lume. E cineva care se dedică, care e disponibil, care ţi se livrează şi te ajută să te livrezi tu însuţi.

Nu ştiu ce să vă spun, eu nu ştiu după ce modele umblă tinerii de azi, nu am avut o experienţă, dar s-ar putea să existe şi din partea celor vizaţi un oarecare blocaj, o oarecare incapacitate de deschidere şi asta e trist, deşi se spune că întotdeauna când discipolul e pregătit, modelul apare. E, sunt mulţi care îmi spun: „Domnule, noi suntem pregătiţi, dar nu apare nimeni”. Poate nu l-au căutat, poate nu sunt pregătiţi sau poate suntem şi într-o criză de modele.

După liceu aţi dat examen la facultatea de teatru şi chiar aţi intrat. Ați făcut vreodată exercițiul, măcar pentru amuzament, de a vă imagina cum ați fi fost ca actor?

M-am întrebat la un moment dat ce eram, eram un actor comic, eram un fel de Dem Rădulescu (fără să aspir la anvergura lui), în zona aia sau un fel de George Constantin. Nu ştiu, ceva din experienţa, din încercarea mea din tinereţe, a rămas. Şi eu cred că în orice meserie o doză de histrionism e utilă, dacă nu devine circ. Histrionism înseamnă atenţie la public, luarea în seamă a nevoilor celor din sală şi încercarea de a le capta atenţia, de a întreţine vie privirea lor şi atenţia lor către tine. Ori asta e bine să o ai şi când eşti profesor şi când eşti politician evident, în orice postură publică e bine să ai o anumită înzestrare de tip actoricesc. Repet, cu condiţia să nu faci din asta singura ta înzestrare şi un fel de comportament extravagant de circar în căutare de succes.

Este politeţea importantă pentru dumneavoastră? Pentru că multe lume o consideră nu doar desuetă, ci şi o formă de falsitate la care ar trebui să renunţăm…

Sunt decis împotriva acestui mod de a gândi, politețea face posibilă conviețuirea. Dacă fiecare îşi propune să îşi dea drumul la toate impulsurile fiindcă numai așa e sincer, ajungem în foarte scurt timp  (şi în unele zone s-a ajuns) la un fel de junglă veselă. Eu nu cred că politețea e ceva desuet, politețea face parte din substanța conviețuirii. Când doi oameni (nu mai vorbesc când sunt mai mulți) sunt laolaltă în acelaşi spațiu, e esențial să aibă în raporturile dintre ei un anumit timp de atenție, de autosupraveghere şi de includere a celuilalt în spațiul lor de dialog. Nu poți să faci strict ce îți trece prin cap.

Mie îmi place şi estetic vorbind politeţea. Îmi place când stau la o masă şi intră o doamnă în cameră să văd bărbații ridicându-se sau când ea pleacă să îi văd ridicându-se. O să spuneți că e desuet, nu se mai practică asta, acuma când intră e fluierată şi când iese… se fac cinci glume.

Eu prefer această demodată coregrafie, îmi plac oamenii care au protocol în comportamentul lor, care sunt ceremonioși, fără să fie afectați. Ideea că a fi atent la celălalt… Asta e regula de politețe esențială pentru mine: să fii atent la celălalt. Ați observat în studiourile de televiziune ce se întâmplă? Nimeni nu ascultă de nimeni, nici moderatorul nu ascultă. Toți vorbesc în același timp, iar când unul pare că tace în realitate simți că se gândește la ce o să spună. Asta este o gravă lipsă de politețe și, de fapt, de interes pentru celălalt. E o formă de singurătate. A refuza politețea este a pleda pentru singurătate.

Nu este cumva vorba și de un individualism, un egoism dus la extrem? Nu prea ne mai interesează ce au ceilalți de spus, pentru că noi avem lucruri mai importante de spus sau pentru că noi contăm mai mult…

Sigur, e şi o formă de egolatrie, pentru că lucrul care mă interesează cel mai mult sunt eu însumi. Ceilalţi sunt figuranţi într-un scenariu în care eu trebuie să mă dezvolt spectaculos. Şi să am dreptate. A avea mereu dreptate, a nu fi capabil să asculţi, a nu fi capabil să reacţionezi incluzând reacţia celuilalt, nu anulând-o… astea sunt reguli care ar trebui să fie subînţelese. Faptul că pot fi puse la îndoială, mă îngrijorează.

Care sunt principiile importante după care vă ghidaţi în viaţă?

Povestea asta cu principiile e o poveste lungă. Şi aş vrea să fac câteva observaţii. Toată lumea vorbeşte de principii. Amintiţi-vă că în regimurile totalitare cuvântul „principial” era un cuvânt cheie. „Aveți o atitudine cam neprincipială!” sau „Vă rog foarte mult să vă comportaţi principial!”. Asta însemna să respecţi nişte reguli care nu aveau nicio legătură cu tine, care respectau principii care îți veneau din afară: de la o ideologie, de la un organ de stat. La noi cuvântul ăsta are o ereditate proastă. Vă mai aduc aminte şi de Trahanache, cum ştiţi foarte bine în discursul lui vorbeşte despre „prinţipii”: „Bine zice fiul meu, unde nu sunt prinţipii, acolo e corupţie”. Da, e adevărat, dar Caragiale ştia de ce ia în băşcălie tipul ăsta de gândire de lemn. Fiindcă unii recurg la principii în inerţia unei gândiri de lemn: „Domnule am 5 principii, nu le încalc, ajung în paradis.” Nu e aşa simplu.

Caragiale însuşi la bătrâneţe… Am găsit o scrisoare cred că îi era scrisă lui Paul Zarifopol, care şi el era în exil, care la un moment dat îi spunea: „Nu pot să fac asta din principiu, am şi eu principii”. Şi Caragiale îi spune: „Om bătrân şi cu principii?”… Vrând să spună că la un moment dat principiile trebuie dublate de nuanţă, de talent moral, de înţelegere a conjucturilor, nu poţi să devii un mecanism care execută principii. Viaţa devine săracă în felul ăsta.

Principii trebuie să ai, dar „principium”, cuvântul asta înseamnă început, deci principiile sunt un bun început, sunt un reper de start, sunt Steaua Nordului, vezi încotro bate o orientare corectă, dar drumul într-acolo, ăsta implică libertate, implică fantezie, implică înţelegere a conjucturilor. „Să nu minţi!”, ăsta e un principiu de necontrazis, dar are Nicu Steinhardt în cartea lui, în „Jurnalul fericirii”, jurnalul lui de puşcărie, o menţiune în care spune: „Când eram în anchetă, faptul de a minţi era o virtute”. Sunt situaţii în care minciuna îţi salvează sufletul.

Nu pledez pentru minciună, dar, ca să închei această paranteză, amintiţi-vă ce neprincipial s-a purtat Isus. A stat la masă cu vameşi, a stat de vorbă cu prostituate, primul om luat de Isus în Rai a fost un tâlhar… Cei din jur, oameni cu principii, au spus: „Domnule, nu e în regulă, ce face omul ăsta aici?” El era era cineva viu şi ceilalţi deveniseră roboţi ai unor principii. Câte principii trebuie să aplic… 3? 10?

Nu uitaţi ce principii au mafioţii, e ordine în lumea mafioţilor, care se respectă. Deci trebuie să fim precauţi cu acest termen care rezolvă prea rapid şi fără nuanţă lucrurile. Trebuie să ai principii, dar trebuie să ştii că ele nu sunt nişte repere de drum obligatorii, nişte reguli fixe, legea morală nu seamănă cu legea gravitaţiei, nu e de tipul ăsta.

Aş dori să vorbim despre un subiect pe care, de altfel, dumneavoastră l-aţi abordat foarte mult în ceea ce aţi publicat: despre modul în care a evoluat sau după caz involuat comportamentul românilor după 1989? Cum mai stăm la acest capitol?

Eu sunt bombănitor la capitolul ăsta şi îmi cer scuze dacă plictisesc cu asta. Mie mi se pare că nu am evoluat bine, pentru că s-au suspendat toate regulile, am devenit relativişti. Sunt câteva lucruri care mă supără în mod definitiv şi unele sunt banale aş spune. De pildă, eu sunt uimit ce tare au ajuns să vorbească românii pe stradă şi în general, în orice spaţiu public: e o hărmălaie. Strada, restaurantul, orice loc public e o hărmălaie. Eu nu am fost obişnuit cu tipul ăsta de poluare sonoră, când trebuie să ascult ce muzică ascultă ăla din maşina de alături sau din faţa casei mele, când trebuie să ascult ce vorbeşte la telefon unul la restaurant cu mama sau cu şeful… Sunt obligat la o indiscreţie pe care o detest. Aflu prea multe lucruri care nu mă interesează. În plus, e urât. Muzical vorbind, e urât. E o lume de zgomote. Ăsta e un lucru. Apoi… eu conduc, am o maşină şi merg cu ea prin oraş. O spun mereu: felul în care se conduce în România spune foarte multe, din păcate, despre modul în care noi înţelegem viaţa în comunitate. Este o brambureală, o agresivitate, o lipsă de graţie, o lipsă de respect pentru ceilalţi, un fel de focusare strict pe ţinta ta, nu contează cum ajungi la ea, nu contează dacă ceilalţi ies din asta păgubiţi sau dezavantajaţi. E ceva sălbatic în felul în care se conduce şi asta mi se pare un lucru grav.

Încă o formă de politeţe comunitară şi care e grav încălcată în ultimii ani este buna utilizare a limbii. Se vorbeşte din ce în ce mai prost limba română, e plin de patrioţi care nu ştiu bine limba patriei lor. Şi ăsta iarăşi e un lucru care strică sufletele şi strică politeţea şi strică comunicarea, dialogul, convieţuirea. A vorbi bine o limbă înseamnă nu doar a comunica bine o informaţie, ci înseamnă a comunica o convingere, înseamnă a seduce, asta se ştie din antichitate. Socrate spunea mereu: „cine vorbeşte poate otrăvi sau poate mântui suflete”. Când vorbeşti, trimiţi către celălalt ori un ajutor, ori o toxină. Nu e vorba doar de limba română, orice limbă are aceste reguli.

Dar când eşti român, eşti… fără loc şi fără istorie dacă nu îţi cunoști bine cuvintele. Cuvintele au fiecare o istorie extraordinară, un conţinut… limba română e o limbă foarte expresivă. Cioran se plângea în Franţa, unde dispunea de o limbă extrem de rafinată, că îi lipsesc cuvinte şi fraze care erau posibile în limba română şi nu mai vorbea româneşte, fiind la Paris, fiindcă simţea că dacă vorbeşte nu mai poate scrie în franceză. Atât de uriaşă era amprenta limbii lui natale. Deci cine nu are experienţa asta, cine nu a trăit niciodată acest contact cu propria lui limbă, e un om suspendat, care nu are consistenţă.

În ce domenii credeţi că ne descurcăm lăudabil?

Cuvântul l-aţi folosit chiar dumneavoastră şi îl reiau: ne descurcăm, ăsta este cuvântul cheie. Românii se descurcă. Eu am repetat de multe ori asta, dar nu obosesc să o repet: de-aia nici nu sunt foarte grăbiţi să schimbe lucrurile, fiindcă dacă schimbi lucrurile, nu te mai descurci. Tu te adaptezi la o anumită încurcătură funcţională, dacă vine unul şi schimbă tot aranjamentul, ai momente de dezadaptare. Românii se descurcă. Nu spun asta strict peiorativ, românii s-au descurcat istoric vorbind. E un instinct bun al supravieţuirii, este un bun instinct al acomodării, un scriitor român de la începutul veacului trecut spunea despre români că sunt foarte adaptabili la suprafaţă, dar foarte conservatori la bază. Asta nu e rău. Adică ştiu să păstreze nişte temelii, dar la suprafaţă se dau după situaţiune. Dar eu aş prefera să fim mai atenţi la ce ne lipseşte. Domnul Noica ne-a spus odată tinerilor din jur: „vă uneşte ce vă lipseşte” şi ştia la ce se referă. Eu zic că la ora asta pe români îi uneşte ceea ce nu merge, ceea ce le lipseşte, ceea ce funcţionează aproximativ. Trebuie să găsim puterea să ne unim în calităţile noastre, nu în defectele noastre.

Sunteţi un om foarte solicitat, citat, apreciat, aţi „gustat” puţin şi din sentimentul de putere când aţi avut funcţii publice… Dacă aş folosi un termen pe care l-am mai auzit la dumneavoastră, astea sunt nişte condiţii care ar putea să te „smintească”. Cum rămâneţi un om modest şi cu picioarele pe pământ?

Nu ştiu. Fapt e că niciodată nu am luat în serios nici funcţiile pe care le-am avut… ba, din contră, pot să spun că nu mi-au priit. Nu regret că am trecut prin etapele astea, dar m-am bucurat să plec mai repede decât ar fi fost legitim din punct de vedere strict legal. Şi asta pentru că pe mine poziţia de aşa-zisă putere nu mă amuza şi mi se părea că mă ia de la ocupaţiile mele reale. Cu soclu şi cu laudele şi cu astea… e un dezavantaj. Lasă că sunt unii care de-abia aşteaptă să vadă un soclu şi să ia târnăcopul… Dar asta a dat o falsă senzaţie că aş fi utilizabil la orice, oricând… şi primesc solicitări halucinante în ideea că pentru mine nu e o problemă să încropesc trei vorbe despre orice. Venim şi aici la o problemă de politeţe şi de educaţie: trebuie să ştii că nu poţi trata un scriitor, ca un croitor: „fă şi mie o vestă, îmi trebuie până mâine şi vă rog să nu aibă decât treizeci de nasturi.„

Mi se spune şi ce să spun în ultima vreme, pentru că e o gândire de tip corporatist care te ia ca pe un simplu megafon, îţi spun textul şi tu trebuie să îl rosteşti. Deci nu am decât dezavantaje până la urmă. Aş vrea şi eu să am o bătrâneţe mai calmă, mai aşezată, mai liniştită… M-am plâns într-un articol pe tema asta, degeaba. Pentru că întotdeauna se găseşte cineva care să spună: „ştiu, sunteţi foarte solicitat, îmi dau seama cât e de greu, dar să ştiţi că în cazul meu e o situaţie specială. Vă rog să-mi citiţi şi mie romanul ăsta, 400 de pagini, fiindcă ţin foarte mult să ştiu ce părere aveţi.” Dacă primesc 10 romane din astea, 10 texte din astea pe lună, sunt terminat. E inevitabil să devin nepoliticos. Ori nu răspund, ori explic în lungi discursuri epuizante că nu am timp, că nu pot, că nu mai pot şi aşa mai departe.
A spus odată un gânditor englez chestia asta: când ai o funcţie esenţialul este să nu îţi placă. Dacă îţi place foarte mult, te strici. Gloria strică pe mai toată lumea. Eu am cunoscut un singur om pe care în mod surprinzător succesul nu l-a modificat: era Nichita Stănescu. Pe Nichita îl lăudau toţi, mai ales la o vodcă. Toţi în jurul lui îi spuneau: eşti cel mai mare bătrâne, eşti extraordinar. Niciodată Nichita nu s-a smintit pe teme din astea. Ori ca să încasezi atâtea laude cât a încasat el şi ca să rămâi neutru mi se pare o virtute extraordinară şi Nichita o avea.

După ce mai recunoaşteţi o doamnă astăzi?

Întâi de toate simt imediat dacă cineva vrea cu orice preţ să fie o doamnă. Mereu atentă să îşi construiască acest desen: „Sunt o doamnă, atenţiune”. Eu simt imediat falsul aici. În general a fi politicos sau a fi un domn sau o doamnă se obţine, dacă lucrurile sunt autentice, fără efort. Firescul este calitatea unui domn şi a unei doamne, se poartă firesc. Şi dacă varsă paharul de vin pe masă la o masă nu se învineţeşte la faţă şi nu crede că e în plină catastrofă. Face o glumă, îşi cere scuze şi continuă.

Deci a fi domn sau doamnă nu este a fi un manechin constipat, înseamnă a avea naturaleţe. Recunosc o doamnă după felul cum se îmbracă, după felul cum vorbeşte… Apropos, se vorbeşte foarte urât chiar de unele doamne astăzi. Vorbirea buruienoasă a devenit cool, ca să intru şi eu în jargon. Îl citez a treia sau a patra oară pe domnul Noica, ne spunea: „Rolul fetelor este decisiv, dacă ele vorbesc frumos sau dacă nu acceptă băieţi care vorbesc urât, se schimbă tipul de dialog între fete şi băieţi.”

Care este concluzia cea mai importantă pe care aţi învăţat-o de la viaţă până acum?

Întâi şi întâi că sunt încă în proces de învăţare, până în ultimul moment poţi avea surprize, poţi afla lucruri care să răstoarne tot ce ai crezut până atunci. Eu nu m-aş mira să se întâmple asta. Dacă e să spun totuşi ceva aş spune că principalul sentiment pe care îl am faţă de tot ce am trăit şi de tot ce se poate trăi în general este că e recomandabil să iei tot ce ţi se întâmplă ca fiind un prilej. Adică o ocazie să începi ceva. Şi o bucurie şi o suferinţă şi o nenorocire şi o şansă, toate trebuie luate ca prilejuri. Să nu te opreşti la ele. Să nu te blochezi în satisfacţie, să nu te blochezi în suferinţă, să încerci să le iei nu drept efecte fără urmare, ci drept cauze ale unei posibile mişcări mai departe. Deci a trăi viaţa ca pe un prilej, a trăi tot ce ţi se întâmplă ca pe un prilej, adică ca pe o provocare la care trebuie să ai un răspuns. Asta e maximum de înţelepciune pe care îl pot livra în momentul ăsta.

Îți recomand să citești și articolul Și așa e viața pe pământ sau interviul cu surorile lui Corneliu Coposu, dar și să te abonezi la newsletter pentru alte povești de bonton.

Te invit să urmărești poveștile mele în imagini și pe Youtube sau Instagram

author avatar
Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii
Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

13 Comments

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!