Ana Blandiana este una dintre cele mai luptătoare, demne și luminoase femei pe care le-am cunoscut. O doamnă care a trecut cu capul sus peste toate greutățile unei vieți mult încercate, înainte și după 1989. Avea doar șase ani când tatăl său, preotul Gheorghe Coman, a fost închis de comunişti sub pretextul că era duşman al poporului. Iar acesta a fost începutul unui drum plin de interdicţii şi teamă. A trecut peste toate cu demnitate și credință. Pe 25 martie este ziua ei și las aici o parte din interviul pe care a avut generozitatea să mi-l ofere, cu ceva ani în urmă.

Despre cei 7 ani de acasă….

Aș putea spune că până acum tot ce am făcut și felul în care m-am purtat în tot felul de ocazii și tot felul de situații fericite sau nefericite s-au bazat pe ceea ce am învățat în cei 7 ani de acasă. Tata era preot, preot fără de arginți. Formula se folosește pentru doctori, se spune doctori fără de arginți, e o formulă din biblie. Despre tata aș spune că era preot fără arginți, deci refuza să ia bani, spunea ,,Cum se pot lua bani pentru Sfintele Taine?” Am crescut cu un fel de dispreț pentru problema banilor, deci morala era ceva deasupra și putea fi chiar înjosită discutând despre bani. Asta m-a ajutat enorm de-a lungul vieții, niciodată nu am suferit că nu am avut bani și niciodată n-am avut prea mulți.

Eu am crescut avându-i în permanență ca model pe tata și pe mama. Mama avusese 6 frați mai mici și amândoi părinții muriseră când ea avea 17 ani și i-a crescut pe ceilalți 5 până când au ajuns și ei mari, după aceea s-a căsătorit cu tata. Iar tata a fost mai mult la închisoare și ne-a crescut pe noi în condițiile astea. A fost, într-un fel, cel mai curajos om pe care îl cunosc și care nu a fost niciodată înfrânt, adică niciodată nu a spus ,,nu mai pot”.
De câte ori îmi era greu, mă gândeam, Doamne Dumnezeule, dar greul acesta al meu este nimic față de greul mamei. Pe de altă parte, tata a fost un model din multe puncte de vedere, și intelectual, și nu era doar modelul meu. Într-un fel, tata a fost închis pentru că era modelul prea multor oameni. Când el predica se strângeau mulțimi și asta era în perioada stalinistă, deci una din mândriile mele era că toată lumea îi spunea părinte, dar eu știam că de fapt, el e părintele meu.

Care este regula de politețe la care țineți cel mai mult?

Întotdeauna trebuie să te pui în locul celuilalt. Mai e ceva, politețea este până la urmă o formă de civilizație și cultură. În comuna primitivă, probabil că omul care era deja om își urla durerea, un om civilizat nu face acest lucru. Pentru mine, zâmbetul a fost întotdeauna o formă nu numai de a-mi exprima bunăvoința față de celălalt. Zâmbetul a fost întotdeauna așa o formă de a-mi ascunde propria suferință, adică a nu face un spectacol din ea.

Cum ar trebui să fie o societate ideală?

Vă spun ce ar trebui să se întâmple în această societate reală ca să fie cât de cât acceptabilă. Ceea ce noi numim statul de drept este forma ideală la care s-a ajuns ca să se corecteze o realitate care este formată din faptul că oamenii sunt lacomi, oamenii sunt invidioși, sunt răi, vor să aibă mai mult decât au dreptul și așa mai departe. Statul de drept este, într-un anumit fel, chiar o formă de corectare a democrației, pentru că democrația înseamnă că majoritatea primează. Deci cuvântul majorității este cel care hotărăște lucrurile. Dar nu înseamnă că 10 hoți reprezintă mai mult decât 2 oameni cinstiți. Asta este lupta noastră, de fapt. Deci, e clar că avem libertate, e clar că avem democrație. Am citat de multe ori din Lech Walesa, că de libertate răul profită mai mult decât binele.

Spuneți-mi un lucru care vă deranjează în România de astăzi.

În anii din urmă am observat la un moment dat că a apărut o nouă expresie în limbă; când cineva vrea să spună că asta e o aiureală, că asta e o tâmpenie, spune: asta e o poezie. Prima oară când am auzit țin minte că mi s-a părut un cretin tipul respectiv, după aia încet încet am observat că este o formulă populară. Veneam dintr-o societate totalitară în care poezia fusese o formă de supraviețuire aproape, adică erau poeți care erau învățați pe de rost, care erau copiați, ca să ajungem peste numai 10-15 ani la această formă de dispreț total al poeziei, în cazul ăsta. Dar de fapt, este vorba de un dispreț al culturii, în general.

O întâmplare

Pot să vă spun ceva? Una din plăcerile mele este să merg la piață. O dată, o bătrânică ce vindea niște fire de pătrunjel, ceva foarte puțin așa și s-a uitat fix la mine și eu știu care e privirea cuiva care mă știe de la televizor și încearcă să își amintească și se uita și la un moment dat îmi spune: ”Maică, maică, știu sigur că te-am mai văzut la televizor, dar nu îmi mai amintesc ce cântai.”

După ce se cunoaște un domn?

Însăși noțiunea de domn, nu m-am mai gândit la ea de foarte foarte foarte mult timp. De a fi în permanență egal cu ceilalți, pentru mine asta e noțiunea de domn, un adevărat domn nu știe să fie nici subaltern, nici să privească de sus. Un ștab nu e niciodată domn, pentru că el îi privește pe toți de deasupra, de la înălțimea salariului sau a puterii lui. În primul rând un domn este sigur un intelectual, deși am cunoscut țărani bătrâni care aveau toate caracteristicile domnului de pe vremuri.

Care este cea mai importantă concluzie pe care ați desprins-o până acum din viață?

Atunci când am fost în relații cu alți oameni am învățat o concluzie de-a dreptul filozofică, aceea că nu poți lucra cu alți oameni decât în măsura în care le privești numai părțile bune. A privi în permanență critic pe cei din jurul tău, te împiedică să construiești ceva.
Cred că important este să fii bun, adică a fi bun înseamnă a încerca să înțelegi în permanență pe celălalt, a încerca să-i ajuți pe toți cei pe care poți să-i ajuți, a încerca să nu profiți de nimic în defavoarea altcuiva.
Această bunătate ca concluzie a relațiilor, a posibilității relațiilor umane este de fapt iubirea din creștinism, adică inclusiv dusă chiar până la forma care pare aberantă a întoarcerii celuilalt obraz. În ceea ce mă privește, de exemplu, n-am polemizat niciodată. Au fost lungi perioade în care eram insultată, niciodată nu mi-a dat prin gând să răspund. Mi s-a părut că felul în care putem face lumea mai suportabilă este ca noi înșine să fim mai ușor de suportat de ceilalți.
Ana Blandiana, septembrie 2014

Îţi recomand să citeşti şi interviurile cu Andrei Pleșu sau Andrei Șerban, dar şi să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de bonton.

Dana Gonț Jurnalist, blogger de călătorii

Jurnalist de televiziune cu peste 20 ani experiență (B1TV, Digi24, Prima Tv), blogger de călătorii și specialist în comunicare și promovare turistică. Dacă apreciezi ce scriu, te rog susține această activitate cu o donație către Asociația Bonton pentru Oameni și Cultură, Cont IBAN RO78BTRLRONCRT0CQ6938301, CIF 48710592. Găsești datele și pe asociatiabonton.ro

See Full Bio