Două zile îmi erau dragi în lungile vacanțe de vară la țară, la bunica. Prima era de Sfântul Ilie, când se făcea un târg mare unde găseai dulciuri, jucării și te puteai da în carusel. Trebuia să mergem câțiva kilometri peste deal și prin pădure, numai bunica știa pe unde. Iar ea încerca să mă păcălească, să scape de bâlciul ăsta, pentru că acasă era treabă și nu avea cine să aibă grijă de animale. Simțeam uneori că mă duce cu vorba, că amână și nu exista supărare mai mare peste vară decât să lipsesc de la târg. Mai ales că eu strângeam din timp banii pentru turtă dulce.
View this post on Instagram
A doua zi importantă a verii era “Sântă Mărie Mare”. Atunci fiecare familie pregătea cele mai bune bucate. Cocea bunica colaci la cuptorul mare cu lemne, punea ciorba în oale de lut, strângea cele mai bune “străchini”, cele mai frumoase ștergare, toate bunătățile le punea frumos într-un coș mare și cobora dealul cu banița în cap, până la biserică. Nu se vărsa o picătură din oala de ciorbă.
La biserică erau mese de lemn, fiecare familie avea un loc al ei și femeile din sat începeau să “etaleze” ce mâncăruri au făcut. Părintele binecuvânta masa și apoi începeau “invitațiile”. “Costele, hai la noi la masă”. “Nea Ilie, vino la noi”. De obicei nu era loc pentru toată lumea, iar noi, copiii, mai așteptam “rândul doi”, sperând în sufletul nostru că ne vor invita familiile cu prăjiturile cele mai bune. Oamenii rămâneau la dezbateri și povești până mai târziu. Era una dintre cele două ocazii din an în care se vedeau toți (cealaltă era de Paște).
Vacanțele la țară au pus o amprentă foarte puternică asupra mea, mi-au dat o ”așezare în lume” pe care o simt și astăzi în structura sufletului meu. Mă simțeam bine pe câmpuri, în fânarul pe care mi-l imaginam mansarda mea și de unde îmi plăcea să văd apusul de soare, mă bucuram că pot să citesc fără să mă bată nimeni la cap, iubeam aproape toate animăluțele și înțelegeam truda și valoarea muncii.
Sunt născută și crescută în București, dar când plec de la țară primesc uneori întrebarea: “Când mai vii acasă?”.
Andrei Pleșu, care a petrecut primii ani din viață într-un sat, îmi spunea într-un interviu: “Există mirosuri şi experienţe ale contactului direct cu iarba, cu fânul, cu ograda, care sunt formative, aş spune. Discret şi subtil formative, dau un anumit fel de aşezare în lume, în natură, în universul senzorial. Cred că acei ani de stat la ţară şi de prietenie cu cei din jur, cu copiii din sat, toate astea au contat şi cred că (deşi e o utopie) ar fi foarte bine ca toți copiii să petreacă un timp din prima lor copilărie undeva la ţară.”
Nimic de adăgat. 🙂
Îți recomand să citești Și așa e viața pe pământ, dar și să te abonezi la newsletter pentru alte povești de bonton.
Te invit să urmărești poveștile mele în imagini și pe Youtube sau Instagram.
