Alexandru Darie, în prima lui zi de școală, și-a strâns la un moment dat lucrurile, i-a mulțumit politicos învățătoarei și i-a spus că a înțeles cum e cu școala și acum vrea să plece. Este întâmplarea care mă amuză de fiecare dată când îmi amintesc de întâlnirea noastră. Pentru că el nu știa că îi povestește asta unei persoane care a reușit să își ”dea demisia” de la grădiniță. Doi veritabili reprezentanți ai zodiei Gemeni! 🙂 Despre ce am mai povestit, iată.
Sunteți un regizor cunoscut, directorul teatrului Bulandra şi nu în ultimul rând sunteţi fiul actorilor Iurie Darie şi Consuela Rosu. Îmi imaginez că aţi copilărit într-un univers aparte… artişti, spectacole, celebrităţi…
Extraordinar, pentru că am avut atunci un mare avantaj spiritual, că nu existau bone şi alte personaje care să stea cu copiii. Și atunci de pe la 3 ani mă luau în teatru şi stăteam pe acolo. Pe la 6 ani am jucam chiar în Troilus şi Cresida, în spectacol, şi aveam suliţe şi chiar pe tata trebuia să îl „omor” între ghilimele. Am fost în turnee cu Teatrul de Comedie, practic am crescut în Teatrul de Comedie… Am trăit desigur alături de actori şi după aceea, în vremurile alea grele când era frig în sală, când spectatorii veneau cu mănuşi, cu căciuli, pentru că teatrele erau neîncălzite…
Când aţi înţeles ce înseamnă cenzura?
Foarte devreme. Nu eram martor la toate aceste şedinţe, dar era o situaţie îngrozitoare în sensul în care se juca spectacolul cu sala goală şi în primul rând era un grup de tovarăşi cu carneţele şi notau. Deci actorii jucau şi ei notau. Trebuia sa îi păcăleşti… Noi îi numeam „căţei albi”, adică băgam un eveniment foarte puternic, să zicem o femeie care era aproape dezbrăcată. O băgai acolo în scenă fără nicio noimă. Şi tovarăşii de la cenzură spuneau, „Păi ce e cu tovarăşa asta? Nu se poate aşa ceva!” Şi atunci spuneai: „Dacă o scoatem, scoatem personajul ăsta (care nici nu era personaj), putem să jucăm?” „Da, dacă îl scoateţi puteţi să jucaţi!” Cu toţii ştiam cum să ne comportăm şi aveam o ţintă, până în 89, ţinta de a lovi cum putem în acest regim şi de a spune adevărul, pentru că teatrul era unul dintre puţinele locuri unde se mai spunea o parte din adevăr, fiindcă dictatorii nu mergeau la teatru.
Întorcându-ne un pic la vremea copilăriei, care este cel mai important sfat pe care l-aţi primit atunci când eraţi copil?
Nu au fost sfaturi rostite. Eram un copil foarte politicos când eram mic, după prima sau a doua zi de şcoală, eram în uniformă şi în timpul orei, după oră, m-am ridicat în picioare şi mi-am pus caieţelele în ghiozdan şi am spus „Doamna profesoară, vă mulţumesc, pe mine vă rog să mă iertaţi.” „Dar ce faci, elev?” „Pai gata, m-am lămurit cum e şcoala, am plecat.” Era foarte amuzant, probabil, dar în acelaşi timp au fost foarte multe lucruri nerostite. Cred că prin asta un părinte e părinte într-adevăr, prin propriul exemplu şi printr-o vorbă bună ştie să îşi ducă copilul undeva unde să aibă senzaţia că decide singur. De altfel, când m-am hotărât să mă fac regizor, pe la 14 ani aşa… Pentru că actoria mi se părea interesantă, dar urăsc rutina. Cum adică să vii în fiecare seară la teatru să joci acelaşi rol? Aşa, la infinit? Mai ales că la vremea aia se jucau spectacole de teatru şi de 1000 de ori, fără exagerare. Spectacolul „Preşul” în regia lui Cojar, cu Stela Popescu în rolul principal, s-a jucat de 1500 de ori. Şi atunci eu am zis nu, eu vreau să fac o meserie în care mă apuc de ceva, mă concentrez, termin şi pe urmă mă apuc de altceva. Şi tata mi-a spus: eu nu mă bag, dar să nu te aştepţi să îţi pun vreo pilă la Institutul de Teatru pentru că sunt oameni care pe mine mă urăsc, nu mă iubesc şi nu vreau să dea în tine. Dar pe mine nu m-a deranjat niciodată dacă cineva spune: uite, Alexandru Darie e băiatul lui Iurie Darie, e la fel de preţios pentru mine. Era extraordinar de cald cu noi toţi, şi echilibrat şi foarte discret.
Ce vă deranjează astăzi cel mai mult în România, în societatea în care trăim?
Mă deranjează foarte tare ipocrizia în politică, în gestionarea tuturor resurselor, orbirea, lipsa de perspectivă a celor care sunt importanţi, pentru că degeaba oamenii… e replica aia că poporul nu greşeşte niciodată, e adevărat, dar… oamenii ies în stradă sau oamenii iau atitudine atunci când nu se mai poate, cel puţin în România. Ori cred că lucrul ăsta ar trebui în primul rând să se schimbe, adică oamenii să îşi spună gândurile mult mai repede, nu în momentul în care nu mai este nimic de făcut, în momentul în care suntem în faţa unui zid pe care trebuie să îl spargem cu pumnii goi, ci de la început. Fiecare la locul lui ar trebui să fie mult mai multe, după părerea mea, şi văd că oamenii mult mai tineri încep să facă lucrul ăsta: luări de atitudine, o stare reactivă. „Cum e posibil să se întâmple lucrul cutare?”. Şi atunci, a doua zi ar trebui lumea să reacţioneze ca oamenii care sunt în politică, şi unii poate sunt de bună credinţă, să reacţioneze imediat. Mă întristează că este un popor extraordinar care a fost învăţat să nu îşi iubeasă valorile, să îi iubească numai după ce s-au prăpădit, s-au dus – ori că au murit, ori că au plecat din ţară -, dar în sufletul lui e un popor extraordinar care merită după părerea mea altceva. Şi când vezi o iniţiativă privată că funcţionează, că face lucruri interesante, îţi dai seama ce se poate face cu bunăvoinţa unor oameni normali.
Ce apreciaţi cel mai mult astăzi în România?
Tinerii. Tinerii care vin la teatru, tinerii care nu vin la teatru, tinerii care mai au nevoie de probabil foarte multă educaţie… şi aici tot noi suntem de vină, pentru că eu nu înţeleg. Dacă Norvegia şi alte câteva ţări au cel mai avansat sistem de educaţie din lume, de ce nu îl copiem pe ăla? De ce trebuie noi la fiecare doi ani să schimbăm principiile?
Dar cu toate astea văd că se nasc nişte generaţii de … eu îi numesc extratereştri, pentru că sunt nişte persoane care nu mai au legătură cu ce am trăit… nu noi, ci eu, că sunt mult mai bătrân. Fără să vrei viaţa te-a învăţat nişte lucruri, nu mai poţi schimba. Ei au venit, s-au născut într-o lume liberă, într-o lume a liberei circulaţii, a liberei exprimări, a liberei informaţii – fără precedent în istoria omenirii. Chiar dacă internetul conţine şi multe tâmpenii, totuşi e o sursă de informaţii extraordinară, sigur că nu trebuie să rămână numai asta… Tinerii sunt, fără îndoială, motivul meu de optimism. Adică cred că, dincolo de orice, aceste generaţii care sunt din ce în ce mai diferite, vor putea edifica societatea de care avem nevoie.
Ce rol mai ocupă politeţea în viaţa noastră?
Eu cred că este absolut important şi ar trebui să reînvăţăm asta, dincolo de calităţile noastre. În Franţa când călătorii se urcă în autobuz îi spun şoferului „Bonjour””, iar şoferul răspunde „Bonjour, Madame!”, „Bonjour, Monsieur!” La noi intră mâine unul pe aici prin platou cu căştile la urechi că aşa e el, că are o treabă, fără să salute pe nimeni. Îmi aduc aminte prima dată când am lucrat în Germania, fumam pe vremea aia, şi obişnuit aşa, mi-am aprins o ţigară şi când am terminat-o am aruncat-o la rigolă… Nu ştiam germană, dar am înţeles ce mi-a spus o doamnă, a zis: „Stimate domn, nu vă supăraţi…” M-am oprit, avea ţigara fumengândă în mâna ei. „Mi se pare că v-a căzut ceva”.
A fost ziua în care ”aţi învăţat” germană…
Exact! Şi nu mi-a spus: „Nemernicule, cum îţi permiţi dumneata să arunci pe jos, de unde eşti, noi suntem aicea în Germania!” Nu! Politeţea: „Se pare că v-a căzut ceva…” Mi-a fost atât de ruşine că am intrat în pământ, nici nu ştiam… I-am mulţumit frumos, am luat chiştocul ăla şi l-am băgat în buzunar de ruşine. Şi de atunci nu am mai aruncat pe stradă, nici la Bucureşti nu arunc pe stradă, cu toate că e inutil, fiindcă… Cred că are mai mult efect decât dacă cineva te ia la pumni şi la înjurături, fiindcă violenţa şi urâtul nu poate să întoarcă decât violenţă şi urât. Ştiu asta şi se vede, când faci un bine ţi se întoarce, când faci un rău, iar ţi se întoarce.
După ce mai recunoaşteţi o doamnă astăzi?
E o întrebare extraordinară. E foarte greu de răspuns. Eu aş spune un singur lucru: prin bun-gust, indiferent de vârstă. O doamnă e acea femeie care e înconjurată de armonie şi bun-gust, de la cum se poartă, la cum e îmbrăcată… Şi nu vorbesc de eleganţă aici, eleganţa căutată, nu e eleganţă. Eleganţa vine din firesc şi din posibilităţi. Eleganţă nu înseamnă să îți cumperi genţi de 6000 de euro, sau de 60.000 de euro, cât o maşină, că tot nu se va vedea, decât dacă scrii pe ea, dacă îi păstrezi factura, bonul. Şi e valabil nu doar pentru femei, ci şi pentru bărbaţi. Gustul se formează. Mă întrebaţi de părinţii mei… de exemplu, la noi în casă erau cărţi foarte multe. E un semn. Acum am văzut multe (şi râdeam singur) anunțuri de vânzări de apartamente la preţuri mai mici sau mai mari şi la niciun apartament din ăsta arhitectul nu a prevăzut un spațiu pentru o bibliotecă. Nu există! Şi ca să dau un exemplu absolut zdrobitor, o statistică spune că 50% din populaţia Japoniei cântă la un instrument. Prost, bine, acasă, în familie, cântă la un instrument. Ăsta e un mod de educaţie extraordinar, de-asta japonezul e un om atât de politicos. Am fost de multe ori în Tokyo, am şi lucrat acolo, la populaţia aia enormă… sunt zile când nu poţi traversa strada, cum se stătea la noi pe vremuri la coadă aşa se stă la coadă în Japonia să traversezi o stradă. Dacă oameni ăştia nu ar fi educaţi, nu ar fi răbdători, ce ar fi acolo? Un haos!
Ce v-a învățat experiența de viață de până acum că este cel mai important? La ce trebuie să fim foarte atenţi?
Un singur lucru, după părerea mea: credinţa. Că este în Dumnezeu, că este în ceva, în altcineva, că e în tine însuţi, dar cred că cea mai importantă e credinţa şi punct.
Alexandru Darie, la Bonton, ianuarie 2016.
Îți recomand să citești și interviul cu Maria Ploae sau pe cel cu Vlad Ivanov, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.
