Alexandru Andrieş | Să-ţi păstrezi verticalitatea mi se pare un dar fabulos

Ce să fac, dacă îmi place? Astăzi, pe 13 octombrie, este ziua lui Alexandru Andrieș, un om și un artist drag mie. Un ”menestrel” care, dacă au mai rămas oameni care nu știu, este și un talentat arhitect, grafician, scriitor și profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Un brașovean cald și timid care, de prin 1996 încoace a creat o tradiție din concertele de Sfântul Nicolae (cu care și seamănă, nu credeți? 🙂 ) , un om căruia nu-i place la tv și totuși mi-a făcut plăcerea de a-mi fi invitat. Ca între doi timizi născuți într-o zi de 13… Mulțumesc pentru muzică, umor și căldură, domnule Andrieș! Și mai ales pentru ”Cea mai frumosă zi”! Vă propun să citiți interviul realizat în urmă cu câțiva ani, la Bonton.


Domnule Andrieş, sunteţi un personaj foarte noncomformist sau cel puţin aşa păreţi. Aşa aţi fost şi când eraţi copil? Ce puteţi să-mi povestiţi despre primii şapte ani de acasă?

N-am ce să spun, decât că am avut o copilărie chiar fericită, ăsta e cuvântul, stăteam la Braşov într-un apartament destul de mic, două camere mici şi o baie şi o bucătărie, într-una dintre camere stăteam noi, respectiv mama, tata, sora mea şi cu mine, eram patru în camera aia. În cealaltă cameră stăteau bunica, bunicul şi sora mamei mele, mătuşa din Statele Unite, în bucătărie dormeau tanti Lica, unchiul Mitică şi străbunica, dar pe de altă parte toate aceste femei găteau. Aveam de la 6-7 feluri de mâncare pe zi.

Existau pedepse atunci când făceaţi năzbâtii?

Pedepse nu prea existau şi o să vă spun o întâmplare mică. Urma să mergem la un film, filmul „Tudor”, primul film românesc pe ecran lat. Mamă, şi eram înnebunit că mergem să vedem filmul cu Tudor Vladimirescu şi exact în ziua aia am luat un patru la ceva, nici nu mai ţin minte la ce. Şi m-am gândit aia e, n-o să le spun la ai mei că am luat patru, ca să merg la film. Şi după film le spun. Aşa am şi făcut, am mers la film şi după film când mă pregăteam eu să le spun, s-a uitat taică-meu aşa la mine şi a spus: „Bă, tu chiar aşa părere proastă ai despre noi, credeai că dacă ai luat patru nu te ducem la film?”.  Asta a fost tot, din clipa aia n-a mai existat niciun fel de secret, în ghilimele.

Este o întâmplare pe care mai povestit-o, dar pentru cei care nu au aflat-o, mi se pare de neratat, momentul în care aţi aflat că aţi câştigat un premiu UNESCO. De fapt că-l câştigaseţi cu ani în urmă… fără să ştiţi.

: Când eram la grădiniţă, la un moment dat, a fost un concurs internaţional de desen. Şi, mă rog, nu s-a întâmplat nimic, am dat desenele, cei de la grădiniţă probabil că le-au trimis, mi-a ieşit din cap. La un moment dat, în vacanţa dintre clasa a XI-a şi clasa a XII-a, am dat nas în nas cu fosta educatoare de la grădiniţă şi a început brsuc să plângă în mijlocul străzii şi a zis: „trebuie să vă spun, nu mai pot să ţin asta în mine” şi atunci mi-a povestit că la vremea respectivă desenele mele câştigaseră locul I pe lume, ceea ce însemna o bursă de studii la Şcoala de Belle Arte din Paris, plătită de ONU sau de UNESCO, nu mai ţin minte exact şi că în locul meu plecase copilul altcuiva, cineva, un ştab mare de la partid. La 17 ani, cât aveam eu atunci, nu încasezi prea uşor o astfel de nedreptate, de ştire şi asta m-a făcut pe mine să nu mai dau la Arte Plastice, pentru că până atunci eram convins că o să mă fac pictor şi că o să dau la Arte Plastice. Acum mă bucur foarte tare că n-am făcut Arte Plastice, ci am făcut Arhitectura. Şi ca meserie în sine şi ca educaţie tot ce se întâmplă e mult mai interesant decât educaţia strict arstistică. În clipa în care faci o facultate cu profil artistic, tipul ăsta de educaţie, pe undeva, te face destul de egocentrist, pentru că trebuie să crezi în tine ca artist. Nu poţi altfel să faci nimic dacă crezi că tu nu eşti bun de nimic, de ce ai mai face cântece sau pictură sau indiferent ce. Pe când arhitectura te obligă cumva să rămâi în zona creativităţii, dar să lucrezi în acelaşi timp cu oamenii, să lucrezi în colectiv, nu singur. Îţi taie puţin din nas, aşa cumva, dar e important. Şi te pune în situaţia de a negocia tot timpul şi de a balansa lucrurile şi cred că e mult mai în regulă pentru tot ce înseamnă viaţa pe care o trăim. Că viaţa nu e aşa simplă, să fii tu aici şi lucrurile se rezolvă. Nu. Tot timpul eşti pus în situaţia să negociezi, să mai laşi de la tine, să încerci să obţii şi aşa mai departe. Eu am aflat asta târziu, că în meseria asta, din 10 proiecte la care lucrezi şi pui suflet, ai noroc dacă unul se face. Nouă nu se fac deloc. Şi ăla care se face de obicei iese cu totul altfel decât ai vrut tu, pentru că sunt foarte multe interese şi după ce păţeşti niste lucruri de astea, preferi să nu te mai bagi. Adică să munceşti aşa degeaba numai ca să afli că degeaba ai luat tu locul I că altcineva face proiectul, nu e chiar o mare satisfacţie.

E un lucru care vă urmăreşte. Degeaba aţi luat locul I, pentru că premiul vă este furat.

Nu m-am gândit la asta că în general am noroc, nu sunt nici nefericit, nici frustrat. Aş minţi.

Eu am citit că şi lucrarea dumneavoastră de diplomă sau de doctorat a fost furată…

O să răspund cu o glumă foarte simpatică, cu Aladin şi lampa lui fermecată, care se duce în faţa Casei Albe şi tot freca lampa şi iese preşedintele şi zice: „Ce cauţi, băi, aici? Păi uite, caut adevăr, bunătate, cinste. Pleacă, băi, de aici că nu găseşti la noi.” Se duce în altă parte, la fel, ajunge şi în România şi iese domnul Iohannis şi zice: „Ce-i cu tine aici, ce cauţi? Păi zice: îmi caut lampa.”

Sunteţi şi profesor. Ca om care lucrează de atâţia ani cu tinerii, cu studenţii, de ce credeţi că au nevoie tinerii din România?

Când a venit prima dată în vizită mătuşa mea, împreună cu soţul ei, americanul, în ’82 se întâmpla lucrul ăsta, ăsta era înnebunit, se uita peste tot, nu înţelegea nimic. N-avea cum să înţeleagă că nu există apă caldă la robinet, nu înţelegea de ce se întrerupe curentul electric, nu înţelegea foarte multe lucruri. Pe de altă parte, mi-a spus mie nişte lucruri pe care la vremea aia nu le înţelegeam. „Acolo eu, fiecare dolar pe care-l câştig şi-l bag la bancă sau la bursă, în nişte acţiuni sau undeva, pentru fiecare dolar eu trebuie să mă gândesc foarte, foarte serios, pentru că depinde viitorul familiei mele de gestul ăla pe care-l fac eu şi e răspunderea mea. Eu trebuie să mă gândesc, ceea ce la voi, aici, nu există. La voi totul e foarte simplu, de vină e Ceauşescu sau Partidul Comunist, clar pentru că nicio decizie majoră nu vă aparţine şi dacă ceva nu e în regulă e de vină ăla sau ăia şi pasul următor e să ne rezolve ăia, că ăia decid. Şi chestia asta face ca voi la nivel social să n-aveţi niciun pic de simţ de răspundere, ceea ce e catastrofal. Şi o să treacă zeci de ani până o să înţelegeţi chestia asta.”

Deci avem nevoie să învăţăm un pic lecţia responsabilităţii sau acum avem deja responsabilitate?

Eu cred că încă n-avem. Foarte multă lume încă aşteaptă ca statul sau guvernul sau cineva să le rezolve problemele şi ştiţi foarte bine că e aşa.

Ce putem face fiecare pentru o societate mai responsabilă? Mai civilizată?

Am avut întotdeauna ceva de spus şi mi-am apărat punctul de vedere şi am încercat să-l spun cât mai vesel şi normal, că aşa e firea mea. Dar de aici până la a rezolva problemele societăţii e cale foarte lungă. Vorbeam despre educaţie, nu-i aşa? Deci omul crede că e educat, pentru că şi la ora actuală există absolvent de liceu şi absolvent de facultate. El de fapt nu e educat la nivelul la care ar trebui să fie educat, e destul de prostuleţ, dar are hârtie că nu e. Şi atunci el crede că nu e. Crede că e deştept şi atunci crede că el votează bine, pentru că el e deştept. Şi nu e adevărat. El e ţinut la un nivel relativ jos, mic, ca oamenii ăia să-şi facă jocurile. Şi asta se întâmplă peste tot în lume. Mă întrebaţi pe mine ce se poate face? Nu ştiu, chiar nu ştiu. Eu cred că e de datoria fiecăruia să încerce să înveţe cât mai mult şi să îşi construiască propriul lui punct de vedere.

Din experienţa de viaţă pe care aţi acumulat-o până acum, ce aţi constatat dumneavoastră că este cel mai important în viaţă? Ce puneţi pe primul loc?

Am avut norocul uriaş să primesc de undeva de sus talent. Şi să pot să dau talentul ăsta celor din jurul meu, care nu-l au şi care poate şi-ar tăia o mână ca să poată să cânte sau să deseneze. Cred că ăsta este cel mai mare noroc în viaţă, să-ţi placă ceea ce faci, să poţi să dai în jurul tău lucruri bune, de care oamenii se bucură şi aşa să şi trăieşti, să nu trebuiască să faci niciun compromis major. Ceea ce este esenţial, din punctul meu de vedere. Iar asta cu vârsta… tocmai am citit un interviu cu Keith Richards, care are 70 şi ceva de ani, acolo persoana care îi lua interviu, deci cineva care era în locul dumneavoastră l-a întrebat cum e la bătrâneţe, bine, mai politicos şi el a dat un răspuns care mie mi-a plăcut foarte tare, a zis: „Ştii ce? Evident, nimeni nu vrea să îmbătrânească, dar pe de altă parte, cine vrea să moară tânăr?” Degeaba mă revolt eu împotriva legii gravitaţiei, că ea există, mă trage în jos şi aşa mai departe. Dar asta cu a încerca să faci cât mai puţine compromisuri şi să-ţi păstrezi o verticalitate a ta şi să poţi să trăieşti aşa mi se pare că este un dar fabulos şi probabil că de-aia sunt şi un om fericit, ca să dau şi eu un titlu din cântecele mele.

Îți recomand să citești și interviul cu Ducu Darie sau pe cel cu Vlad Ivanov, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.

One Comment

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!