Din 1800 şi până în 1947 Bucureştiul era împărţit pe culori (nu pe cartiere sau sectoare, ca astăzi): galben, roşu, negru, albastru, verde. Culoarea de roșu era chiar centrul Capitalei, dar în 1925 dispare şi e împărțită între primăriile de galben, negru, albastru şi verde.

foto: Maior D. Pappasoglu, 1871

Calea Victoriei are aceeaşi denumire, neschimbată de 138 de ani. Primeşte acest nume pe 8 octombrie 1878, după Războiul de Independenţă, când armata română își face intrarea triumfală în Capitală. Până atunci era cunoscută ca Podul Mogoșoaiei, o stradă care a rezultat din unirea Drumului Braşovului cu Uliţa cea mare spre Sărindar. Podul Mogoşoaiei este prima stradă pavată din Bucureşti, însă pavarea era făcută cu trunchiuri de copaci, de aici şi denumirea de pod. Era drumul pe care Constantin Brâncoveanu îl făcea de la Palatul Domnesc, la domeniul de la Mogoşoaia. Singurul loc în care mai puteți vedea astăzi pavajul cu lemn de stejar este la intrarea în Hanul Lui Manuc.

Podul Mogosoaiei în 1874, foto: F. Duschek

Considerată „coloana vertebrală” a Bucureştiului, Calea Victoriei este una dintre arterele cu cele mai multe clădiri declarate monument istoric din Bucureşti. Cu toate acestea, într-un clasament din 2013 ea este abia pe locul 4, după Calea Călăraşilor, Calea Griviţei, sau strada Mircea Vulcănescu. Majoritatea clădirilor de patrimoniu sunt de la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. De ce nu sunt mai vechi?

Marele incendiul din 1847

Pentru că Bucureştiul a avut parte de câteva dezastre majore, dintre care e de menţionat incendiul din 23 martie 1847, în ziua de Paști, cel mai mare incendiu consemnat în Capitală. Focul nu a putut fi stins timp de câteva săptămâni şi, conform raportului întocmit de șeful poliției Capitalei, au fost distruse în total aproape 2000 de clădiri. După această tragedie s-a înfiinţat serviciul de pompieri.

Dintre clădirile spectaculoase de pe Calea Victoriei, câteva se remarcă, dincolo de frumuseţea lor, cu istorii şi poveşti surprinzătoare.

În momentul în care Carol I ajunge la Bucureşti, pe 10 mai 1866, primarul Dimitrie Brătianu îi oferă cheile oraşului, iar mai apoi este dus la “palatul” pregătit pentru el. Principele nota în jurnalul său: „M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, palatul ia-l de unde nu-i. Locuiesc într-o căsuţă un pic mai mică decât gara din satul natal”. Era vorba de casa lui Dinicu Golescu construită în 1820, cumpărată de stat şi folosită şi de Cuza ca reşedinţă domnească. Principele realizează că este nevoie de o locuinţă în care să poată primi oaspeţi străini, astfel încât decide să construiască Palatul Regal (astăzi Muzeul Național de Artă al României), care însă va fi inaugurat mult mai târziu, în 1937.

Sala tronului, Palatul Regal (Muzeul Național de Artă)

Grand Hôtel du Boulevard a fost primul hotel bucureştean cu apă curentă în camere, iar după 1904 a beneficiat de iluminat electric şi  ascensor. În restaurantul său se serveau fructe de mare proaspete, iar pereții erau decorați cu tablouri de artă care puteau fi și cumpărate.

Teatrul Odeon, opera arhitectului Grigore Cerkez, este singura clădire de teatru din Europa şi a doua din lume cu tavan retractabil. El funcţionează şi acum cu acelaşi mecanism de la 1911.

Tavanul retractabil al Teatrului Odeon

Casa Capșa, înființată în 1881, a câştigat medalia de aur la expoziţia de la Paris, din 1889-1900, pentru produsele sale de cofetărie. Bomboanele de ciocolată făcute la Capşa erau oferite de Familia Regală în vizitele sale oficiale, iar în cinstea generalului Joffre care a vizitat România, fraţii Capşa au creat celebra prăjitură Joffre. De-a lungul timpului cafeneaua a fost locul de întâlnire al celor mai mari personalităţi politice şi culturale şi sursa principală de informare a jurnaliştilor. Un prefect de poliţie chiar i-a cerut regelui Carol al II-lea să închidă Casa Capşa pentru că o considera „locul tuturor răutăţilor”. 🙂

Cercul Militar Național

Cercul Militar Național a fost construit în 1912 cu fonduri obţinute în principal din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Motiv pentru care inginerii Anghel Saligny și Elie Radu adoptă o tehnică folosită mult în Veneţia, aceea de a străpunge solul mlăştinos cu piloni de stejar. Aşa a fost făcută fundaţia acestui palat masiv. Aici aveau loc cele mai frumoase baluri. Se spune că în acea perioadă taţii îşi plimbau fetele prin preajmă, doar-doar le remarcă un ofiţer 🙂

Palatul Telefoanelor și vechiul Teatru Național

Palatul Telefoanelor a declanşat un imens scandal la inaugurarea sa în 1934. Era cea mai înaltă clădire din Bucureşti (52,5 m), cu alte cuvinte primul zgârie-nori din Capitală. Dar construcția în stilul Art Deco nu a fost pe placul bucureştenilor care au boicotat-o. Cum? Au refuzat să circule prin faţa ei aproape doi ani.

Poveştile despre Bucureşti sunt multe şi fascinante. Aici aţi găsit doar o mică parte dintre ele. Îți recomand să citești și 7 case boierești impresionante din București sau Ce comori ascunde Palatul CEC, dar și să te abonezi la newsletter pentru mai multe povești de Bonton.

Save