Dă mai departe:

„Noi suntem neam vorbăreț” spune tanti Rozi. Și o vizită care trebuia să dureze 5 minute, se prelungește mai bine de jumătate de oră. O văd pentru prima dată pe bătrâna de 95 de ani. Ea nu mă vede, de doi ani a orbit, însă mă ține strâns de mână să mă ghicească după palme, după degete…

„N-am mai ascultat radio de mult, că eu îs femeie bătrână și simt crucea cum mă apasă, și boala mă pătrunde… Și radio mă supără la cap. Dar acum dădusem drumul, înainte să veniți voi, și făcea predica părintele. Și apoi imediat ați venit voi să vă ascult în locul la preot… Ca să capăt eu o vorbă bună!”

Cu vorba bună m-a cucerit tanti Rozi și în continuare. O femeie de la țară, blândă și înțeleaptă, cu mintea brici și o viață cu multe suișuri și coborâșuri.

Foto: Revista Sinteza/ Vakarcs Loránd.

Foto: Revista Sinteza/ Vakarcs Loránd.

„Măi copile, eu sunt o femeie în etate, din familie mare, eram 7 copii și toți ne-am căsătorit, toți am lucrat, toți am avut ce mânca și n-am umblat goi. Și-am fost creștini. Dacă lucrezi, ai ce-ți trebă. Anul ăsta o fost o sărbătoare la noi și s-o făcut masă și o vinit și primariu… Și știi ce am zis cătră primar? Domnu’ primar, ai grijă ce faci, să nu muști prea mare că te înneci. O râs primariu…”

Am râs și eu… dar nu a durat mult nici până să plâng. O întreb pe tanti Rozica dacă e mulțumită  de viața ei: ”Foarte mulțumită! Cine lucră, are ce-i trebuie. Dar acum îs femeie veche, am lucrat destul, am văzut destul, am plâns destul. Din toate mi-am luat porția! Și Dumnezeu pe oamenii ăia care-s creștini și lucrează cu credință, nu-i lasă. Că dacă nu faci nimic, nici musca nu-ți intră în gură, numai te pișcă și fuge! Am crescut copii, am clădit casă. Unul dintre copii mi-a murit la 50 de ani. Am plâns mult după el și pe urmă am plâns după soțul meu că a fost un om foarte bun, ne-am înțeles foarte bine. Nu zic că n-o fost vreodată ceartă, dar a fost așa cum ai aprinde un chibrit și se stinge. Ne-am iubit și ne-am potrivit. Am ascultat unul de altul și împreună am lucrat. Nu că nu pot, că nu vreau… cu ăla nu faci nimic. Și încă o vorbă spui: trebuie să îngădui unul la altul. Dacă ălalt greșește, spune tu că ar fi mai bine așa. Dacă eu am greșit să spună el: umblă pe cărarea asta că e mai bună, mai liniștită. Dacă nu, nu merge. Am trăit 60 de ani căsnicie împreună. Am plâns mult după el, de-atunci s-a slăbit și vederea. Și așa e viața de pe pământ…”

”O vorbă bună te înțapă și-apoi judeci”, mai zice tanti Rozica. Și oamenii ca ea îmi amintesc de ce iubesc țăranii autentici.
Pentru că oamenii de la țară nu primesc nimic de-a gata sau pentru că pe ei îi vede soarele mai mult. Pentru că au mai multă liniște săși asculte gandurile, iar gândurile lor sunt mai curate.

Pentru că rar vor să călătorească mai departe de marginea satului, pentru că “busola” lor este turla bisericii sau pentru că își cinstesc morții și se îngrijesc de cimitirele lor ca de propria casă.

foto: Dana Gonț

foto: Dana Gonț

Poate pentru că atunci când am oprit la poarta unui om ars de soare și cu mâinile aspre și i-am cerut câteva crengi de liliac pentru mormântul mamei, mi-a dat. Și apoi m-a strigat să mă întorc ca să-mi dea și câteva lalele galbene, pentru mine. Sau pentru că atunci când am bătut drumurile Moldovei, deși turna cu găleata, o bătrână care își ducea vaca acasă a stat în ploaie nu doar să ne dea indicații de drum, dar și să ne binecuvânteze.

Iubesc țăranii autentici pentru că au răspunsuri înțelepte, pentru că au răbdare și, chiar și atunci când nu au școală, au știință și omenie. Pentru că și în cele mai sărace bordeie în care am intrat (sau mai ales acolo) gazdele m-au întrebat dacă mi-e sete sau foame.

Imaginea pe care o am despre adevărații oameni de la țară este imaginea bătrânei încovoiate, sprijinită într-un toiag, care se uită pe drum după copiii ei, pentru care așa, cu picioarele târâș, a primenit casa.

Iubiți-i și voi! Sunt ultima noastră legătură cu sufletul autentic românesc.

Dă mai departe: