Share

 Plecarea de la Zlatibor era să îmi mai aducă un pasager.

O mâţă iubăreaţă s-a amorezat iremediabil de mine şi după ce mi-a dat târcoale în fel şi chip, ţuşt în maşină! Pisi, pisi… hai jos, o dau jos… ea…ţuşt în maşină. Treaba s-a repetat de vreo 4 ori atât de rapid încât eu pur şi simplu nu apucam să închid portiera că ea era înapoi. Văzând că de pe banchetă o dau repede jos, ultima oară a fost mai isteaţă: s-a băgat sub scaune. Ca să nu o mai lungesc, a urmat o „vaţiascunselea” cu pisica prin maşină pe care am învis-o. Sau convins-o, cam aşa ceva.

 De la Zlatibor drumul a fost numai prin munţi şi serpentine. Tot drumul până la Budva, unde mă aflu. Peisajele… o combinaţie de valea Oltului, valea Prahovei, Cheile Bicazului, nimic nemaivăzut.


Pe la începutul traseului, convinsă că ajung rapid, am ocolit chiar printr-o zonă care nu apărea pe hărţi, decât pe google maps. Pe un drum judeţean sârbesc. Am trecut prin nişte locuri exact ca în satele de pe dealurile Moldovei. Faine şi uitate de lume. Unde totul, de data asta, era scris în alfabetul chirilic. Tot cu google maps am reuşit să ies la lumină.

Sunt ore întregi despre care nu am ce să vă spun: munte, serpentine, drum. Atât.

Despre sârbi am uitat să vă spun două lucruri. În primul rând bărbaţii sunt foarte înalţi. Nicăieri nu am văzut până acum mai mulţi bărbaţi trecuţi de 2 m ca aseară la Zlatibor. Al doilea lucru este că îţi vorbesc în limba lor de parcă ar fi a treia limbă vorbită a lumii. Întrebi în engleză, spui că nu înţelegi, te uiţi tâmp… nimic nu-i perturbă. Turuie în sîrpski aia a lor … sunt fenomene. Şi asta o fac inclusiv cei din turism care ar trebui să ştie 3 cuvinte în engleză, despre restul populaţiei nici nu poate fi vorba. La fel şi muntenegrenii, că doar nu-i mare distanţa între ei…

La vama sârbească, deci, vameşul (vameşul!!) pălăvrăgea cu mine în sârbeşte şi îmi punea o întrebare uitându-se scrutător prin maşină. Eu… răspundeam în engleză că nu înţeleg. El repeta în sârbeşte şi mai completa… Se întâlnise mutu cu surdu…

Într-un final întreabă într-o engleză schingiuită: Friend? No friend? Asta era! Eram singură!

M-a pufnit râsul şi am răspuns „No”. S-a făcut tot un zambet, s-a întors către colegii lui, au comentat şi când s-a întors după verificarea paşaportului a continuat conversaţia în sârbeşte, arătându-mi un coleg de-al lui pe care mi-l recomanda… Fraţilor, era singurul sârb mic şi pricăjit pe care l-am văzut!

Peste câţiva kilometri a urmat vama muntenegrenilor. Aici occident, civilizat, modernizat. Însă vameşul tot pe limba lui. Eu englezeşte. El „vorbea chirilică” cu mine. Eu dau fără speranţă din umeri, pentru că nu pricepeam nimic. După ce a mai insistat, a dat dezaprobator din cap şi mi-a cerut „auto papir”… Şi s-a rezolvat.

Din Muntenegruunţii s-au ascuţit, s-au înâlţat şi mai mult. Mi se acrise de condus, trebuie să recunosc. Până când, la un moment dat, alegând o alta variantă de drum decât cea principală către Petrovac, am început să urc şi să urc şi în spatele meu să se vadă frumos lacul Skadar.

Surpriza nu a fost asta. Surpriza a fost când, trecând pe partea cealaltă a muntelui, mă aştepta asta:

Şi de aici, dragilor, a început frumosul.

 
 

Am ajuns la Budva moartă de oboseală (cum sunt şi acum, poate de aceea mai puţin spumoasă în povestiri), dar am ieşit repede să mai prind ceva lumină. Cetatea e absolut superbă, golfuleţul, atmosfera… Nu degeaba e cel mai vizitat loc din Muntenegru. Nu mai voiam să plec de acolo. Am stat până târziu şi pentru că oricum nu aş putea spune mare lucru în plus, aici intră „ilustraţia”.

Budva

 Seria cu şoşonii are succes mare, aşa că dovada vine, din nou, la final:

Share