Share

Plecarea… grea. Mii de gânduri adunate şi 3 perechi de ochi îngrijoraţi în oglinda retrovizoare. Apoi perechea mea de ochi a prins un pic de ceaţă…

Mi-am zis în gând, cu o voce mustrătoare: „Dana Gonţ, Dana Gonţ…” şi după ce mi-am înghiţit nodul din gât, am început să las maşina să înghită asfaltul. Eram căptuşită cu tehnologie (personală sau primită în custodie în semn de grijă sau drag). Am început, aşadar, „cablările.” Casca bluetooth (funcţională până cu o zi înainte) nu se mai conecta. Serpentine… ON… serpentine… OFF…serpentine… ANULARE ASOCIERE… serpentine… ASOCIERE TERMINAL NOU…. serpentine… ON… serpentine… OFF. Destul! Cel mai înţelept cedează. Şi cum era între mine şi cască…am cedat eu. Pun GPS-ul împrumutat. Depăşire…. RUTĂ NOUĂ…curbă….GĂSIRE DESTINAŢIE … semafor…INFO RUTĂ… acceleraţie… ANULARE RUTĂ. Praf, nici gând să mă ducă unde trebuia.

Nu-i nimic, zic, pentru că eu sunt ca în bancul cu călătorul care composta două bilete în caz că îl pierde pe primul, să îl aibă pe al doilea. Iar dacă îl pierdea pe al doilea avea, desigur, abonament. Deci, aflându-mă încă în ţară: Google maps şi tot înainte.
A urmat o scurtă perioadă de linişte şi un noroc neaşteptat: găsesc deschisă (sâmbăta) filiala din  Filiaşi a băncii de care aveam nevoie.

La ghişeu (ghişeul băncii, da?) o fată foarte drăguţă, purtând cei mai scurţi pantaloni scurţi. Am zâmbit, sperând să nu ştie de celebrul subiect „lejer versus vulgar” făcut, de curând, la Bonton.

Drumul românesc a fost bun şi uşor. Am avut emoţii la Porţile de fier I, căci citisem pe forumuri că se stă cu orele în vamă (am stat 30 de minute). Aveam să aflu însă, ca nu tot ce e pe forumuri, se aplică.

Pe malul sârbesc al Dunării era pustiu. Atât de pustiu că la început m-am temut să opresc pentru fotografii. Şi da, malul sârbesc e mai frumos, pentru că de pe el vezi România. Când m-am despărţit de Dunăre, am ştiut că de aici începe, de fapt, plecarea. I-am mai dat o şansă GPS-ului care îmi spunea invariabil: „mergeţi până la cel mai apropiat drum.” Aşa că am rămas cu „abonamentul”: atlasul rutier.

A urmat un drum lung şi întortocheat în care partener mi-a fost primul audiobook pe care l-am cumpărat atât de entuziasmată încât nici nu am realizat că era o carte pe care o citisem… Oricum, eu nu o citisem aşa cum a citit-o Victor Rebengiuc, aşa că la final tot s-a lăsat cu o lacrimă. Era tot Kundera, pe care în ajunul plecării îl dădusem gata (sau el pe mine) cu „Viaţa e în altă parte”.

În Serbia m-a însoţit un sentiment de nesiguranţă. Fără niciun motiv, în afara prejudecăţilor parşiv insinuate în subconştientul meu. Sau poate şi pentru că nu am văzut nici un sârb mic şi pricăjit. În afara malului Dunării (pe care îl ştiam), nu am văzut nimic spectaculos pe drum, iar alegerea de a mă opri la Novi Sad am luat-o după ce am citit o astfel de recomandare pe un forum.

Hotelul pe care l-am ales părea (pe hartă) aproape de centru şi lângă un pod pe Dunăre care ducea (ziceam eu) la fortăreaţa Petrovaradin. Și se lăuda cu calitatea de a avea wifi în cameră. În realitate, hotelul nu are internet decât la recepţie, podul este unul feroviar, iar centrul (relativ aproape) se parcurge în 15 minute. În fortăreaţă se poate intrat cu maşina! Pe drumul pe care probabil cândva intrau falnici călăreţi, acum au nechezat mârţoagele mele putere. 

Fortăreața Petrovaradin a fost construită pe vatra unei zone locuite continuu încă din Paleolitic (19000 – 15000 î.e.n.), iar în epoca Bronzului (3000 î.e.n) cercetările arheologice au demonstrat că aici exista deja o fortificație. Mai târziu, romanii au construit aici cetatea Cusum, iar în 1235 un grup de călugări cistercieni adus de regele Bela IV al Ungariei a construit o mănăstire pe ruinele cetăţii romane.

Fortăreața Petrovaradin

Fortăreața Petrovaradin

Piatra de temelie a fortăreței de astăzi (Cetatea de Jos) a fost pusă în 1692. Este unul dintre cele mai mari şi mai bine conservate bastioane de artilerie din această parte a Europei și are un tuneluri și pasaje subterane care se întind pe 16 kilometri. Ceasul din turnul fortăreței este cunoscut ca ”Ceasul invers”, pentru că limba mică arată minutele, iar limba mare arată orele. Are o dimensiune impresionantă, cu un diametru mai mare de doi metri, astfel încât să poată fi văzut de la distanță de pescarii de pe Dunăre.

Ceasul invers

Ceasul invers

Una din „temele” acestei călătorii pentru mine este să socializez. Aşa… spontan şi firesc, cum fac atâţia oameni. Nu am deschis gura pe malul sârbesc când au oprit două cupluri de români, nu am luat cuplul de autostopişti de la intrarea pe autostrada spre Belgrad (ce-i drept, nu ar fi încăput cu bagajele lor imense), dar m-am oferit cu drag să le fac o fotografie unui grup de timişoreni în cetatea de la Novi Sad. Şi nu doar atât, am stat o vreme chiar la poveşti, iar la final una dintre fete (admirând curajul unei asemenea călătorii de una singură) mi-a spus: „Să te fereşti de oameni, că eşti frumoasă!”. Complimentul şi povaţa ei m-au bucurat, nu pentru că m-a găsit frumoasă, ci pentru ceva ce ea nici nu a bănuit: socializarea mea a fost reuşită!

Urmează prima noapte în Serbia. Am ales special ca ea să fie pe malul Dunării. Trece trenul…

Noapte bună.

P.S. În mod firesc, eu nu apar în fotografii, pentru că eu le fac. Însă trebuie să mă credeţi pe cuvânt că eu sunt acolo. Strâng, totuşi, o mică dovadă: picioarele mele la finalul primei zile, în fortăreaţa de la Novi Sad.

 

Share