Dă mai departe:
TIFF-ul are 10 ediţii pentru toată lumea. TIFF-ul a început de vinerea trecută pentru toată lumea. El a început de astăzi pentru mine.

 

După un lung și frumos drum, am ajuns la Cluj (am ales un traseu frumos ca peisaj, dar pe alocuri am zis câteva vorbe dulci în legătură cu cei care îmi cer să plătesc rovineta).

La Cluj e forfotă și viaţă, totuşi dacă vezi un om mai agitat ştii sigur că-i turist.

 

În timpul TIFF-ului e o atmosferă aparte, e cea care m-a tentat să fac efortul de a ajunge. Te simţi într-un oraş turistic, simţi boemia celor veniţi la festival. Clujul îşi iubeşte TIFF-ul, oraşul e plin de panouri, afişe, reclame, terasele sunt pline, oamenii merg la film. Şi cu toată lumea prezentă pentru acest festival, încă mai poţi vedea o străduţă pustie…

Vezi oameni cu acreditările legate de gât şi brusc te simţi parte a unei comunităţi aparte, ştii că sunt de-ai tăi, că aţi venit în acelaşi scop şi îţi vine să le zâmbeşti.

Clujul e oraşul în care oamenii nu se uită după avioane 🙂
Cred că nu înţelegeţi ce am vrut să spun. Când am fost aici la festivalul de anul trecut, la fiecare drum prin centru rămâneam fascinată şi mă holbam cum avioanele trec la o aşa mică înălţime prin centrul oraşului. Ei bine, eu şi acum mă uit, dar ăsta e un semnalment clar de turist, localnicii nici nu le mai remarcă.

După câteva activități administrative și după confuzia de rigoare legată de unde sunt și unde ar trebui să fiu, am ajuns la centrul de presă unde am primit o cafea şi informaţii preţioase. Sărind peste masa principală, am fugit direct la un film din competiţie, ales la întâmplare din cele la care puteam să ajung rapid la ora aceea. ”O viaţă însemnată” (La vida util) de Federico Veiroj. Cum nu sunt un critic de film şi nici nu mă pretind o cinefilă, pot recunoaşte public că filmul m-a pierdut în 30 de minute şi am hotărât că mai bine fac loc pentru altceva.

Am făcut loc pentru o salată şi pentru studierea programului. Moment în care am înţeles ce am tot auzit în emisiunea Cinemas pe care o produc: prea multe filme în paralel, prea multe la care trebuie să renunţi 🙂

Am ales până la urmă ”Omoară-mă, te rog” (Kill me Please) de Olias Barco şi e o alegere pe care nu o regret. Un film construit foarte frumos, care te surpinde mereu, cu actori impecabili, subiect interesant. De altfel un film dur, cu câteva scene la care am închis ochii, dar am reuşit să trec peste asta şi mi-a plăcut.

Pe foarte scurt e vorba de o clinică a doctorului Kruger care primeşte pacienţi diverşi care vor să se sinucidă, dar nu au curajul să o facă personal. Aşadar doctorul le facilitează o ”sinucidere” ajutată. Bineînţeles pacienţii sunt personaje bizare şi interesante, cu poveşti deosebite, iar jocul cu moartea e bulversant.

La final a fost prezent şi regizorul cu care am stat un pic de vorbă şi care mi-a povestit că filmul este jumătate scenariu bine gândit şi jumătate improvizaţia actorilor.

Bucuroasă că am reuşit să văd un film bun, am luat bilet şi la următorul, în acelaşi loc.

”Bărbat în baie” (Homme au Bain), de Christophe Honoré. Dacă m-aş fi uitat că e încadrat în secţiunea ”Fără Limită”, poate (zic poate) mă prindeam că nu-i de mine. Am stat un sfert de oră… Nu-l comentez pentru că blogul nu are ”bulina” potrivită 🙂

Ştiam că în sala vecină era un alt film cu mult public, aşa că am cerut permisiunea şi mi s-a dat voie să schimb filmul dacă găsesc un loc. Şi am găsit. Aşa am văzut filmul danez ”Într-o lume mai bună” (Hævnen) de Susanne Bier. Deşi un pic siropos şi un pic idealist, eu l-am votat ca ”merită văzut” şi exact asta cred.

Toţi actorii joacă foarte bine, inclusiv doi copii cu rolurile principale, extrem de credibili în rolurile lor. Şi m-a emoţionat filmul, aşa că nu mi-a părut rău că am plecat la ora 1 de acolo, în ciuda faptului că azi e ziua în care am sosit de pe drum.

Mi-a părut rău abia când am ajuns la locul de cazare, unde avea să mă aştepte o (altă) surpriză neplăcută. Ajunsă în toiul nopţii, nu am mai reuşit să deschid uşa de la cameră. Nu e un banc, nu era camera altcuiva, yala a cedat şi eu rămăsesem pe afară, cu toate lucrurile înauntru. Până la urmă domul de la recepţie a desfăcut yala de tot şi iată-mă într-o cameră cu scaunul pus în uşă… Nu vă spun încă unde sunt cazată, dar e un loc pe care nu l-aş mai recomanda, încă de la început au fost neserioşi punându-mă în faţa situaţiei de a-mi schimba camera rezervată, cu un alt tip de cameră, cu baia pe hol… (o baie de altfel urât mirositoare) pentru că cineva a prelungit şederea. Wireless-ul pică constant, acum dorm cu scaunul în uşă şi mi s-a spus ca vine un tâmplar la 7 dimineaţa pentru reparaţii… în condiţiile în care e 3.40 şi eu scriu…

În afară de asta însă, Clujul e fain, iar eu încerc să intru în ritmul lui şi mă frământ să aleg filmele de mâine pe care vreau să le văd.

Va urma.

Dă mai departe: