Share

Aflu cu stupoare că actorul Steve Martin a fost criticat cu severitate pentru că a postat pe Twitter, după moartea actriței Carrie Fischer (care a jucat rolul prințesei Leia în Star Wars), următorul text: Când eram tânăr, o consideram pe Carrie Fisher cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreodată. S-a dovedit a fi, de asemenea, o minte strălucită și un om spiritual.

Eu recunosc în acest text ceea ce pe vremuri se numea un COMPLIMENT (s-ar numi și acum dacă ar mai exista). Ca să ne fie și mai clar, conform definiției din DEx este un ”cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație”. 
Nu și în ochii unor feministe care l-au acuzat vehement pe actor că aceasta a fost o insultă. Martin a fost criticat că a făcut în primul rând o remarcă despre fizicul actriței și abia apoi despre personalitatea ei. New York Times a scris un articol întreg despre cum Carrie Fischer s-a străduit să lupte cu imaginea de sex-simbol și că Steve Martin, prin postarea sa, nu a făcut decât să anuleze efortul de-o viață al actriței. În final, artistul a șters postarea de pe Twitter.

Mă iertați, numai mie mi se pare o imensă exagerare?

Nu m-am hotărât dacă este o formă paranoică de corectitudine politică sau o formă extremistă de feminism, dar simt nevoia să mă exprim puțin în legătură cu a doua variantă.

Sunt câțiva ani de când remarc că feminismul a devenit ceva foarte prost înțeles. Atât de prost înțeles încât chiar și unor femei le e rușine să se declare feministe. Sunt prea multe doamne care au uitat ce le-a mânat în luptă, pe la 1900, pe sufragete. Haideți să ne amintim de ce a fost nevoie de o mișcare atât de vehementă și de o luptă atât de lungă. Să vorbim despre România. Femeile nu aveau drepturi fundamentale. Nu aveau, spre exemplu, dreptul la educație. Ceea ce nu le permitea nici să lucreze. Așadar, nici să fie,  vreodată, independente. Dacă trăiau la oraș, femeile aveau cam două șanse: să aibă zestre sau să fie servitoare în casa altcuiva. Dacă aveau zestre asta însemna doar că se puteau căsători, nu că puteau face ce doresc cu averea lor. Iată un fragment edificator din Codul Civil de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Femeia datorează ascultare bărbatului. Dacă femeia are avere şi dotă, administrarea ei se dă pe mâna soţului, care face ce vrea cu ea fără a da socoteală nimănui. Averea femeii care nu e prevăzută în dotă, aşa-numită „parafernă”, nu poate să fie înstrăinată de către femeie fără acordul bărbatului. Femeia nu poate nici să dea şi nici să primească bani sau alte lucruri de valoare; ea nu poate să primească sau să refuze moşteniri fără ştirea bărbatului. Femeia nu este subiect în acţiuni judiciare cu o singură excepţie: îşi poate face testamentul fără autorizaţia soţului!

Istoricul Ştefan Mihăilescu povestea la Bonton că femeile nu aveau egalitate juridică. Nu aveau dreptul de a încheia tranzacții, de exemplu. „Erau considerate laolaltă cu minorii şi debilii mintali.”

Carevasăzică de la aceste date a pornit mișcarea feministă. Mai târziu, condiția femeilor s-a schimbat și din cauza războiului, care le-a adus, vrând-nevrând, în câmpul muncii.

foto: Ryan McGuire

Feminismul are încă treabă de făcut (mai ales în anunite părți ale globului). Se luptă cu prejudecăţi foarte vechi (femeia la cratiță… vă sună cunoscut?), cu mentalităţi patriarhale (10% dintre bărbații români consideră că femeia cu care își împart viața este proprietatea lor, iar 55% dintre români – bărbați, dar și femei!!! – cred că violul poate fi justificat). Cu misoginisme sau chiar mai rău (un studiu de anul trecut publicat de BBC arată că mai mult de jumătate dintre femei spun că au fost hărțuite sexual la locul de muncă). Cu inegalități: în toată Europa femeile sunt mai prost plătite pentru exact aceeași muncă prestată, mai greu promovate, mai greu angajate, chiar pe considerentul că pot deveni mame (de parcă oamenii de la HR sau managerii ce or fi, nu au fost născuți de mame, ci de corporații!). Iar cineva îmi spunea anul trecut că în Comisia pentru egalitate de șanse din Senatul României nu există nicio femeie… Puteți chiar verifica încă pe site componența acestei comisii. Feminismul, repet, se luptă pentru drepturi egale între femei și bărbați și pentru respectarea acestor drepturi!

Din păcate, lupta a fost denaturată. Un domn foarte educat îmi povestea cândva că, aflat într-o țară străină, a fost grav muștruluit de o doamnă căreia i-a deschis ușa… Pentru că ”Superwoman” i-a reproșat că este perfect capabilă să facă asta și singură. Simpla presupunere că un gest galant este o formă de a-ți sugera că nu ești la fel de capabilă ca un bărbat, te pune deja în inferioritate. Emanciparea femeii nu ar trebui să însemne masculinizarea ei sau o permanentă demonstrație a ceea ce putem face noi, femeile. Să îmi fie cu iertare, cred că ceea ce era de demonstrat s-a întâmplat deja în toate domeniile. Iar în timp ce femeile se dau de ceasul morții să le arate bărbaților ce capabile sunt ele ca piloți, astronauți, soldați, manageri, doctori, ingineri și ce mai vreți voi, ei bine, în acest timp, domnii (care eventual câștigă mai mult) încep să-și facă programare la manichiură… Cred că poți fi în același timp o ființă sensibilă, delicată, feminină, dar și inteligentă și profesionistă. De ce, dintre toate nedreptățile făcute femeilor pe această lume, noi să ajungem să luptăm împotriva gesturilor de curtoazie? De ce să ne dorim să facem totul ca un bărbat, vi se pare că domnii se înghesuie să preia din sarcinile considerate ”feminine”? În Statele Unite, deși șomajul a afectat foarte mulți bărbați, s-a constatat că aceștia preferau să stea acasă decât să se angajeze în slujbe ”de femeie”. De exemplu, asistente medicale. În SUA 90% din personalul de asistență medicală este feminin (probabil un procent similar și în România). Științific vorbind sunt multe diferențe între femei și bărbați. Bărbații au o forță fizică mai mare, femeile au, de obicei, o mai mare inteligență emoțională. Ideea este că ne completăm, că putem face o bună echipă împreună, că putem fi parteneri: de viață, de muncă, de drum, de afaceri… Nu că trebuie să ne dovedim unii altora că suntem mai buni pe ”terenul adversarului”.

Cred că uneori ne împovărăm mai mult decât este necesar (o fac și eu, recunosc!) pentru că știm că putem face față, doar suntem femei puternice, ce Dumnezeu!
Adevărul e că în jurul meu am foarte multe exemple de femei capabile, puternice, femei care duc tot greul și care pot cât trei bărbați la un loc. Dar, chiar și așa, eu cred că doamnele astea, în sufletul lor, nu își doresc să fie în primul rând puternice… Cred că și-ar dori mai mult să fie apreciate, iubite, admirate, protejate, răsfățate… Cavalerii sunt tot mai rari. Însă, vă rog, doamnelor, când îi întâlniți, nu le stricați bunele obiceiuri! Pentru că povestea cu feminismul e despre drepturi egale, nu despre a fi egali.

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Share