Dă mai departe:

Cineee? Asta e în mintea multora care au citit titlul! :))
Sigur, în general vorbesc pe blog despre muzică şi televiziune (cea din urmă o dată pe an 😀 ). Dar încep să împart cu voi şi alte lucruri.

Azi, un pic despre jurnalism în urma unei întâlniri foarte plăcute.

Curioasă şi permanent dornică de a învăţa ceva interesant (cum mă ştiţi), astăzi am fost la un workshop (organizat de ”Decât o revistă”) despre cum să scrii poveşti, al unei celebre jurnaliste amricane, câştigătoare a unui premiu Pulitzer pentru o poveste specială şi curajoasă.

Dacă mă puneţi la încercare, nici acum nu-i pot pronunţa numele lui Jacqui Banaszynski, dar în scris e simplu, dau un copy-paste… Combinaţie de taste care nu funcţionează însă când vrei să povesteşti. Nu să informezi, să povesteşti.

După studii şi atât de mulţi ani de presă, chiar dacă scriitorii zic că tv-ul nu e chiar presă (nu mă cert cu nimeni, dar tv-ul e mai greu ca toate la un loc :p ), diferenţa dintre presa informativă şi cea narativă nu a fost ceva nou pentru mine, dar întâlnirea cu Jacqui ”made my day” ca să-i citez compatrioţii.

În primul rând e extrem de prietenoasă şi sinceră. Are doza de umor care dă carismă unui speaker, inteligenţa unei femei speciale şi experienţa unei profesionste în jurnalism, un jurnalism transformat şi evoluat sub ochii ei. O plăcere să o asculţi.

Jacqui ne-a povestit multe, dar discuţia s-a centrat pe două poveşti importante scrise de ea: prima în urma unei ”prospecţii” de o lună în Sudan, în timpul războiului, în anii 80 dacă îmi amintesc bine, când împreună cu fotografa ei au trait exact în condiţiile taberelor de refugiaţi, fără telefon sau alte mijloace de comunicare, fără avantajele civilizaţiei. Jacqui înregistra totul în memorie şi pe carneţel.

A doua poveste, cea câştigătoare a premiului Pulitzer, este rezultatul unei munci de aproape doi ani în care iniţial a căutat şi apoi a găsit un cuplu de gay, ambii infectaţi cu HIV, care mor pe rând, în contextul unei Americi care dezbătea cu patos drepturile pe care să le aibă (sau mai degrabă să nu le aibă) homosexualii şi care se confrunta cu o epidemie de HIV, pe vremea când acest virus abia îşi primea numele.

Am ascultat-o cu nostalgie, am ascultat-o cu plăcere, Jacqui ştie să te atragă cu exemple personale, cu explicaţii şi răspunsuri, e o inspiraţie, dar … dar mi s-a părut că vorbeşte despre un mod ideal de jurnalism, despre ”la belle epoque”, despre un tablou pe care nu ştiu câţi sau dacă mulţi dintre noi îl vor mai întâlni vreodată. Jurnalistul frenetic ce vrea să schimbe lumea, plin de intenţii bune, cu un şef exigent, dar COMPETENT care girează nebunia lui şi cu un rezultat editorial de excepţie.

Da, aşa ar trebui să fie! Poate în tărâmul ăla de vis, America, poate mai e aşa! Cei cu adevărat pasionaţi visează să aibă un subiect pe care să îl îmbrace în forma asta, dar să-şi poată plăti şi facturile între timp… Ideal. Eu coc subiecte de documentare de câţiva ani, pe multe le-am uitat, nici nu mă mai obosesc, e prea naiv să cred că le-aş putea face în viitorul apropiat.

Eu cred că singura şansă pentru poveştile lui Jaqui frumos scrise, temeinic documentate, cu impact social, libere, care fac o diferenţă ar putea fi online-ul. Online-ul pasionaţilor, pionierilor, nu neapărat al celor care trăiesc din asta, pentru că acolo intervin aceleaşi reguli şi limitări comerciale ca în orice afacere. Sper ca ”new media” să ducă mai departe şi dorinţa asta pe care orice jurnalist adevărat a avut-o sau o are: să schimbăm ceva în bine. Nu lumea, căci e prea mare, dar aşa cum spunea şi Jacqui şi am simţit uneori pe propria piele: dacă ai influenţat pozitiv un om, doi, cinci, o sută, se cheamă că ai un sens. În această meserie muribundă…
Jacqui spune că cel mai important în presă e să ai un conţinut bun!!! … Un lucru evident e pentru noi… cele câteva zeci de persoane prezente în sală… şi cam atât.

Mulţumesc, Jacqui, pentru 2 ore de optimism şi exemplu bun!

Dă mai departe: