Dă mai departe:

Cristi Iacob e actor, dar pentru mine el este un om-spectacol. De la apariție, la discurs, omul acesta e făcut să te cucerească și să îți fure toată atenția. Urmează să îl revedeți la Bonton în ediția specială de luni, a doua zi de Paște. Nu e o alegere întâmplătoare, pentru că pe Cristi Iacob trebuie să îl auziți vorbind despre credință, despre iubire și despre păcat! Între timp vă deschid apetitul pentru această întâlnire cu interviul pe care l-am realizat cu el anul trecut, dar care e la fel de actual și fermecător și astăzi.

Îți propun să începem cu ceea ce este, de obicei, cea mai frumoasă parte a vieții noastre și anume ceva amintiri din copilărie. Cum a fost copilăria ta de la Galați și mai ales, ce tip de educație ai primit tu acasă?

Am avut două tipuri de copilărie, unul citadin și într-un mediu foarte elevat așa, adică muzicieni, plasticieni… eu sunt copil de plasticieni. Mama și tatăl meu au fost un pictor și respectiv un sculptor. A fost o unitate a contrariilor, într-un mediu foarte elevat, Mozart, Hans și Paganini și în partea cealaltă plug, coasă, vacă, la Curtea de Argeș, undeva în dealuri, în munți, ușor necivilizat. Era o zonă necooperativizată, făceau clacă, am prins și lampa cu gaz când aveam vreo patru ani.

Ți-au prins bine experiențele astea?

Toate, absolut toate. Știi că se spune acum într-un peiorativ: ”băi, țărane!”. Este cel mai mare compliment, pentru că un țăran adevărat, autentic, are 7 ani de acasă, are bun-simț, are frică de Dumnezeu, este lipsit de orice promiscuitate interioară, e mult mai aproape de Dumnezeu, vorba lui Țuțea, decât un academician.

Spuneai într-un interviu că mama ta avea o ținută regală. Mi-a plăcut foarte mult expresia asta.

Da, era o regină. Cu o regină… nu prea poți să te scobești în nas în fața reginei. Îți cam tremură degetul, știi?

Care a fost cea mai grea pedeapsă pe care ai primit-o în copilărie?

Nu vorbea cu mine mama și mă ucidea. Știi cum am învățat să citesc? Că nu citeam. Ca orice derbedeu… fotbal afară, vioară… nu prea aveam talent, golăneală, prăștii, de astea, erau destul de gingașe „derbedelile” din vremea respectivă. Și nu prea citeam. Și la un moment dat, asta e una din primele cărți pe care le-am citit, era „Viața în Montmartre”, e o viață din boema franceză, mama citea cartea și râdea. Ha ha ha. Evident, când râde cineva și se uită la ceva, e ca la Tom și Jerry, te uiți să vezi ce face ăla acolo. Dar ea mi-a zis: „eu mă duc  să cumpăr niște pâine, să nu citești cartea că e pentru oameni mari”. Nici nu s-a terminat cheia de rotit în broască și eu eram fix în carte. Și fiind o lectură frumoasă și umoristică, elegantă și culturală, normal că m-a atras. Și după aia am început să citesc.

Cum ai ajuns tu la teatru?

Am nimerit într-un liceu de biologie-chimie, evident medicină, aș fi fost un medic bun. Chiar voiam să mă fac chirurg. Am fost și olimpic la anatomie.

Și ce a stat în calea unei cariere atât de mărețe?

Însăși olimpiada, pentru că am făcut o teză foarte bună la județ, pentru că ajunsesem la faza pe județ, erau nervii cranieni, văzusem cum se despică, cum ies din bulbul rahidian… Și am primit o notă foarte mică, patru și ceva, nu mai țin minte. Și m-am dus s-o contest. Eu nu contest în general, dacă o comisie stabilește o notă, nu contest, doar întreb să știu ce am greșit. Ca să nu mai repet pe viitor. Și mi-a spus: nu e ca în carte. Și atunci mi-a sărit muștarul. Că sunt și coleric uneori. Din păcate n-am decât joase și înalte, n-am medii. Și mi-e frică de înalte. Pe vremea aia aveam înalte foarte… Galați e un oraș mai special. Și zic: cum anume nu e ca în carte? Spuneți-mi, e o teză bună? Este excepțională, mi-au spus. Păi și de ce e nota asta? Pentru că nu e ca în carte. Eject, am zis. Nu pot să mă raliez unui sistem care poate promova un imbecil într-un rang. N-am cum. Eu chiar vreau o chestie. Și-mi dedic viața unui lucru. Și omul spune: ”dar nu faci ca mine”. Tocmai, nu vreau să fac ca tine.

Un actor are nevoie să fie cunoscut, să fie apreciat. Tu ești un actor care joacă foarte mult, cu toate astea am constatat cu toții că în ultimii ani asta nu este suficient ca să fii foarte cunoscut. Din păcate, tabloidele sau emisiunile kitsch de fapt, te fac mult mai cunoscut decât te face arta și munca ta. Cum ai reușit, totuși, să îți câștigi publicul și notorietatea fără să apelezi la vulgaritate și la lucruri de prost gust?

Păi eu n-am făcut-o, pur și simplu acolo m-a dus felul meu de a fi. Mi se pare că asta până la coadă te poate face, dar te poate și desface. Că uneori, vorba unui prieten, ne mai culege din când în când Dumnezeu de pe jos, ne mai culege și de pe sus, că uneori o iei razna. Că asta cu gloria e cu dus-întors. Îți prinzi urechile imediat.

Sunt mulți oameni care s-au pierdut în asta…

Mulți. Și nu numai aici în țară, peste tot. Sunt unii care n-au înțeles-o. Au înțeles că asta e tot. Nu, e prostie. Trebuie să te bazezi, trebuie să fii pe verticală, că dacă rămâi pe orizontală nu poți să ceri în sus. Daca viața unui om nu se bazează pe verticalitate, dacă nu te raportezi la eternitate, rămâi la nivelul visceral, să mă iertați. Până la coadă toate lucrurile sunt cu un scop, n-are cum, totul e cu un scop, altfel viața ar fi de un cinism oribil, dacă n-ar fi altceva. E inutilă. O inutilitate este cumplită, este diavolească. Să fie o agonie de 70 de ani fără nicio ceva, o deschidere spre ceva. Ar fi cumplit, fraților! Cauți minuni? Uită-te la un copac cum înflorește, uită-te! Păi nu, că aici e o fotosinteză. Da, dacă vrei să o explici. Explică, tată, până poimâine, atunci nu te bucuri de el. Sau unul pozează și zice: ”fii atent ce am văzut eu”. Uite-l, mă, că e în fața ta! Se deschide. Mă uit pe net la femei. Uite-le, domnule, pe stradă! Nu că trebuie să le agăți, ferească Dumnezeu, dar îndrăgostește-te! Nu-ți mai trebuie nimic. Nu, atunci nu sunt liber. Poftim? Atunci ești liber, când poți să renunți. Ah, trebuie să fiu nu știu cum. Atunci, automat ești sclav. Libertate e să nu aparții nimănui. Decât veșniciei. Atâta tot. Sigur, asta e teorie, ce spun eu, că practica e foarte grea, o spun din punctul păcătosului de vedere.

Care sunt lucrurile care îți plac cel mai mult în România?

România îmi place. Pentru că oricât ai face, oricât de rea ar fi, oricât… n-ai cum, e a ta!

Care sunt lucrurile însă care te supără, unde crezi că am mai avea totuși de lucrat?

Credem că a avea e mai important decât a fi. Și că îți trebuie mai multe dintr-o rațiune, dintr-o lipsă de rațiune dusă până la extrem. E o gloată care se bate pe niște lucruri care n-au nicio legătură cu viața. Au legătură doar cu pântecele, cu metabolismul, dar nu cu viața însăși. Cum au transformat până și asta „să nu știe stânga ce face dreapta”. Nu când iei, bă, când dai! Frățioare, vezi ce scrie acolo, în context, La milostenie, nu la luat. De aici vine, mistificarea lucrurilor. Nu sunt spuse lucrurile pe nume.

Cum ţi  se pare politeţea? Mai degrabă o formă de falsitate sau o formă de grijă față de cel de lângă tine?

E grijă, evident. Politețea ar trebui să fie în firea lucrurilor. A, sigur că există o falsă politețe care ascunde, de fapt, un cinism ordinar în spate, dar aia se simte. Se vede că e formală. Nu e autentică. Autenticitatea nu se poate juca, crede-mă că sunt în domeniu!

Bine, dar în lumea asta unde suntem și bombardați de informație și unde tot timpul cineva se luptă să ne atragă atenția cu ceva, o persoană politicoasă nu prea reușește să atragă atenția.

Ba da, că o ții minte. Pe aia o ții minte. Fii atentă, e foarte simplu. Dacă din 20 de bărbați care se uită la tine, unul e politicos și 19 sunt mitocani, care te bombardează cu diverse chestii din diverse, o să-l ții minte pe ăla. Tocmai pentru că era diferit…

Se spune că actorii au o experiență de viață și mai bogată, tocmai pentru că trăiesc un pic și din viețile personajelor.

E o deformație profesională, pentru că un actor întotdeauna va fi mult mai atent decât un om normal.

La ce?

La tot.

Întrebarea mea de final este la ce trebuie să fim atenți în viață? Ce crezi tu că trebuie să merite atenția noastră deplină în viața asta?

La tot.

Este posibil să fim atenți la tot?

Este. Cu puțină grijă, este. Pentru că eu cred că una din bolile grave ale vremurilor noastre este neatenția. Că te uiți numai la tine și atunci scapi din vedere minunățiile lumii și minunățiile oamenilor de lângă tine. Că sunt multe, o grămadă. Dar nu le vezi, că le treci cu vederea. Dacă treci așa, cum vrei să te mai bucuri? De ce te mai poți bucura dacă nu ești atent la nimic? Dacă ești veșnic nemulțumit. Da, măi, dar nu e așa cum vreau eu. Păi cum vrei tu, tăticule? Păi, să fie soare. Păi, e soare. Păi, să fie vară. Păi, e vară. Știi, adică nu e vina verii. Ea tot frumoasă a fost, dar dacă noi n-am fost atenți la ea, e treaba noastră.
Cristi Iacob, martie 2016

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Dă mai departe: