Dă mai departe:

Am împlinit recent 5 ani de Bonton la Digi24 și am răsfoit un pic agenda mea cu subiectele și invitații din emisiune. Aniversările acestea sunt poate singura ocazie în care mi se întâmplă să realizez câte de multe lucruri faine am făcut la tv în toți acești ani. Alfel nu stau să contemplu aceste reușite. Suntem la foc continuu, avem mereu ceva de făcut sau noi idei de găsit, ce ai terminat rămâne undeva în urmă. Dar, cu această ocazie, am descoperit că am lăsat în urmă multe comori. Și, din când în când, îmi voi aminti de ele aici. Astăzi, o parte din interviul cu regizorul Andrei Șerban. Un om pe care l-am întâlnit o singură dată, dar aceasta a rămas una dintre cele mai dragi întâlniri de la Bonton. Despre altele, în curând…

Interviu cu Andrei Șerban

Dana Gonţ: Aş vrea să încep cu un amănunt din biografia dumneavoastră, care mi s-a părut foarte interesant, faceţi parte dintr-o familie veche, cu blazon, de la 1600, ce a însemnat asta pentru dumneavoastră?

Andrei Şerban: Îl am doar ca să respect memoria tatălui meu, dar altfel mă uit la el şi e un obiect gol. Nobleţea, dacă există, trebuie să ţi-o asumi înăuntru, dacă o ai, bine, dacă nu, o dezvolţi şi dacă nu… nu.

Dana Gonţ: Pe tatăl dumneavoastră îl descrieţi ca pe un adevărat gentleman şi spuneţi despre el că era ”un ardelean mândru, educat după manierele cele mai formale ale vechii civilizaţii europene.” Ce v-a învăţat acest gentleman pe dumneavoastră, în legătură cu comportamentul şi ce anume mai este valabil astăzi?

Andrei Şerban: Erau nişte coduri foarte stricte de educaţie şi pe care a încercat să mi le transmită şi parţial le-am însuşit şi parţial am fost foarte revoltat de asta, pentru că îmi căutam o libertate de a ieşi, de a scăpa de aceste coduri foarte stricte de comportament. Dar, e adevărat că, odată ajuns în America unde, în special în anii ’70, când încă erau ecouri ale unei civilizaţii în downtown New York foarte hippie şi foarte liberale, în care orice e posibil, în care niciun fel de regulă nu trebuie respectată, dacă nu aveam de la tatăl meu această structură, acest fundament foarte solid, cred că m-aş fi pierdut. Mi-a dat curaj să fiu cât mai liber în mine însumi, în acelaşi timp să-mi amintesc că totuşi, o anumită rigoare este foarte importantă, deci ideea de disciplină şi de libertate, de rigoare şi de improvizaţie, în special în domeniul meu, al artei, sunt reguli de care trebuie să-mi amintesc. Un amestec, un melanj foarte, foarte important de realizat, dar pe care încerc până şi acum să-l menţin.

Dana Gonţ: Există o regulă de politeţe la care ţineţi foarte mult?

Andrei Şerban: În artă, în special, dacă eşti politicos, e o cale sigură spre mediocritate, adică sigur ajungi mediocru dacă nu chiar nu te recunoaşte nimeni, însă în acelaşi timp, când vorbeşti de politeţea spiritului, e altceva. Pentru că atunci când vedem în jurul nostru cum absolut tot în lumea de azi este un fel de sanie care merge la vale, un fel de cădere înspre un întuneric spiritual destul de incomod şi destul de nevrozant, atunci simţi că acest cuvânt, politeţea spiritului, de educaţie, ar trebuie într-un fel să ne îngrijoreze şi să vedem că fără ea ne pierdem orice busolă.

Dana Gonţ: Ne întoarcem un pic la copilăria dumneavoastră… Aţi fost oarecum victima, poate e prea mult spus, unui sistem de educaţie care s-a bazat foarte mult pe memorare, pe acumulare de informaţie şi mult mai puţin pe abilităţi şi pe talente. Sistemul să ştiţi că nu s-a schimbat prea mult în România, cel puţin, şi aş vrea să vă întreb acum şi în calitatea dumneavoastră de profesor, cum credeţi că ar putea fi îmbunătăţite lucrurile?

Andrei Şerban: Tot sistemul de educaţie în general, în lume, e sub semnul întrebării. Pentru că se pare că încă după vârsta de 5 ani inteligenţa noastră, de fapt, începe să se restrângă, în loc să se dezvolte. Pentru că atunci când intrăm în şcoală… Şcoala pe care o facem este o şcoală care ne dezvoltă poate mintea, capacitatea muşchilor minţii, dar foarte puţin dezvoltat, aproape deloc, sunt muşchii emoţiei. Emoţia, care este, în special în meseria mea, elementul principal, pentru că fără emoţie în teatru, fără o comunicare prin emoţie, teatrul aproape că nu are valoare. Această educaţie a emoţiei cred că lipseşte cu desăvârşire peste tot în lume, nu numai în România. Cu studenţii mei, la Columbia, la New York, lucrez în felul acesta. Când vin le cer să citească cât mai mult, pentru că sunt de obicei destul de inculţi şi nu au destulă pregătire de informaţie a ce se întâmplă în lumea teatrului, în literatură, dar nu ăsta este cel mai important. Cel mai important este că simtă. Să simtă, să devină mai sensibili. Să înţeleagă ce înseamnă să fii în relaţie cu celălat, să înţeleagă ce înseamnă să comunice altuia, deci, care este educaţia perfectă? Este o educaţie armonioasă, care nu există nicăieri. De ceea ce vorbiţi, despre această memorizare robotică, nu face decât să ne dezvolte automatismul, mecanicitatea şi care ne-a făcut de fapt ca imaginaţia să fie din ce în ce mai restrânsă, ca spiritul nostru să fie din ce în ce mai puţin căutător, deci dimpotrivă, să ne deschidem mai mult, să căutăm mai mult, să ne întrebăm mai mult şi să cerem, să fim din ce în ce mai puţin mulţumiţi cu nişte răspunsuri automate, care ne sunt date de către şcoală, societate şi aşa mai departe.

Dana Gonţ: Aţi lucrat cu tineri din toată lumea. Nevoile lor sunt oarecum aceleaşi la bază sau sunt extrem de diferiţi?

Andrei Şerban: E adevărat că atunci când am ajuns în America şi când eram şi eu tânăr mă uitam la ei şi mi se părea că sunt de pe planeta Marte. Erau cu totul altfel. Venind dintr-o Românie comunistă purtam încă un costum gri, cravată, aveam părul foarte scurt, eram extrem de politicos şi am văzut o lume total altfel şi care m-a şocat şi atunci mi-am spus da, iată nişte tineri care sunt, se simt într-adevăr liberi. Între timp, trăind mult acolo şi văzând că de fapt această libertate, libertate de suprafaţă nu e o libertate adâncă, de fapt. E de suprafaţă, e adevărat că într-un sistem, într-o democraţie ca aceea în care totul e permis, totul e posibil, confuzia e şi ea foarte mare, iar acum, revenind în România şi văzând tineretul cu care am de-a face, văd că e o deschidere, e o nevoie de experienţă la un alt nivel, ne e foame de altceva şi de acest altceva cred că toţi cei tineri, nu doar tineri în vârstă, ci tineri în spirit, sunt în căutare. Lucrez cu cei tineri acum, îi văd şi simt cât de iute cei tineri devin de fapt bătrâni. Pentru că dacă ceva în interiorul tău nu rămâne disponibil, nu rămâne interesat, această mecanizare de care vorbeaţi înaintea şcolii, a minţii, acest automatism îngrozitor al relaţiilor dintre noi toţi, această uzură, această rugină, care se pune foarte uşor peste noi, ne face să nu mai fim tineri. Tinereţea e un cadou. Ţi se dă. Ce faci cu ea mai târziu, e alegerea ta.

Dana Gonţ: De ce vă este cel mai teamă? Vă este teamă de ceva?

Andrei Şerban: Îmi e teamă că am să ajung la un moment dat să mor fiind viu. Moartea în viaţă este atunci când simţi că nu te mai interesează ce e în jur şi când nu mai cauţi nimic. Sau când ai impresia că ştii tot. De a sta în faţa lui „nu ştiu” e un merit. Mulţi o iau ca pe un „A, păi dacă nu ştii, atunci de ce eşti aici? Vrem pe cineva care să ştie să ne spună!” Pe când pentru mine ideea este de a descoperi împreună ceva este ceea ce e creativ în viaţă sau în artă. De ce mi-e frică? Mi-e frică de un moment în care chiar cred că nu mai vreau să ştiu, că nu mai vreau să aflu, că nu mai sunt curios şi atunci e începutul morţii. Deci de asta mi-e frică.

Dana Gonţ: Cum de nu v-aţi lăsat dus de val? Totuşi, sunteţi un om cu un asemenea succes, care a lucrat cu nume mari în teatre celebre, pe toate continentele? Cum de succesul ăsta nu v-a permis să vă îngâmfaţi aşa un pic?

Andrei Şerban: Pentru că foarte devreme în viaţă când am ajuns la New York am întâlnit un doctor, nu era în teatru, şi care avea foarte mult succes, era preşedintele Asociaţiei Cardiologilor din New York şi care venea la teatru foarte mult, îi plăcea de mine şi ne-am împrietenit şi l-am întrebat şi pe el care este cheia succesului. Zice: cheia succesului este – o spun în englezeşte – enjoy as much as you can and don’t believe in it one second. Adică…

Dana Gonţ: Bucură-te cât poţi de mult, dar să nu crezi în succesul tău nicio secundă.

Andrei Şerban: Exact. Deci asta mi-a rămas foarte clar în minte şi e adevărat, adică mă bucur să am succes, aş fi un ipocrit să spun că nu mă bucur, dar în acelaşi timp, în clipa în care o premieră s-a terminat deja mă întreb ce fac acum şi ideea în sensul ăsta… America, care este o ţară care are lucruri foarte bune şi foarte rele, un amestec extraordinar, te învaţă un lucru, în special New York-ul, că eşti atât de bun cât succesul pe care l-ai avut ieri. Deci deja mâine trebuie să fii, iară să te pui sub semnul întrebării, să te pui sub semnul întrebării tot timpul nu-ţi dă voie să te opreşti să te relaxezi spunând: a, am succes, sunt cineva, e nonsens să crezi că eşti cineva. Eşti cineva şi eşti un nimeni. Suntem cu toţii foarte speciali, Dumnezeu ne-a făcut că niciunul nu semănăm unul cu altul şi chiar doi gemeni nu seamănă unul cu altul, fiecare e diferit, fiecare suntem foarte speciali şi în acelaşi timp, în relaţie cu eternitatea, suntem nimeni. Ce suntem? Deci, de a şti că eşti între special, între nimic şi absolut…

Dana Gonţ: Să păstreazi un echilibrul…

Andrei Şerban: E foarte multă… poți să dansezi în jur. Să te cauți, să te găsești unde ești. Asta e tot. Toată viața asta e un fel de dans de a te regăsi.

Dana Gonţ: Grația cu care dansăm însă, este esențială. Veniți în România din când în câd și aș vrea să vă întreb ce vă supără cel mai tare când reveniți aici. Care sunt lucrurile care vă izbesc în față?

Andrei Şerban: Prostia… De fapt prostia câteodată e veselă, pentru că de la Ionescu și de la Cioran am învățat că trebuie să ai un pic de umor și chiar de bucurie a vedea prostia altora și prostia ta însăți și a mea, dar atunci când sunt aici ceea ce mă deranjează cel mai mult este mitocănia. Obrăznicia, vulgaritatea, trivialitatea adâncă, groasă. Mie îmi place să fiu vulgar deseori, chiar în teatru, pentru că teatrul de la Shakespeare am învățat asta: treatrul trebuie să atingă toate nivelele, de la cel mai înalt, de la absolut, de la îngeri, până la cel mai jos și cel mai vulgar, pentru că reprezintă – fiind imaginea, oglinda vieții teatrul – trebuie să reprezinte toate aspectele noastre. Dar mitocănia care te trage în jos și fără să-ți dea niciun fel de speranță că mai există și altceva pe lume chiar că nu-mi place și e foarte mult din ea… se întâmplă aici și e adevărat că asta există peste tot în lume. Nu e ca și când în America mergi pe Fifth Avenue și caldarâmul e din aur, nu-i din aur făcut deloc, sunt foarte multe gropi, dar parcă e o lume în care poți să respiri mai ușor, adică e loc pentru toți. Câteodată vii aici și-ți dai seama că ești sugrumat de un provincialism care nu face bine la suflet.

Dana Gonţ: Vedeți un leac pentru asta?

Andrei Şerban: Singurul leac este să găsim această mică comunitate de simpatie în care unii chiar vor să aibă o experiență de o altă natură, de o altă calitate.

Dana Gonţ: Să-ți creezi un univers paralel?

Andrei Şerban: Da, da, exact. E imposibil să schimbi o lume întreagă, tot ce poți să faci este să te schimbi pe tine însuți, individual. Singura speranță a fiecăruia dintre noi este să simtă că suntem aici pentru altceva, nu doar pentru asta.

Dana Gonţ: Care sunt însă lucruri pe care le admirați, le apreciați în România încă? Ce vă place aici?

Andrei Şerban: Îmi plăcea foarte mult simțul umorului, dar simțul umorului s-a cam… nici măcar bancurile nu mai sunt așa de bune cum erau pe vremuri, și ele s-au cam mediocrizat. Dar e adevărat, e o spontaneitate, o căldură, o afecțiune, un sens al improvizației, pot să spun că e un talent în nația asta. Dacă am un talent, de aici vine, de undeva. Și la nivelul simțirii, simt că e ceva foarte profund în simțire, dar toată asta este… Atât de multă rugină s-a pus peste ceea ce este pur, spontan, adevărat, atât de multă ipocrizie, atât de multă minciună, pasivitatea asta care este foarte, foarte puternică, pe care am preluat-o din comunism, am fost la școală ca să învăț să fiu cât mai pasiv posibil, să pun cât mai puține întrebări, să accept cât mai mult totul, să spun „da” la tot și să nu întreb nimic, totul acum e altfel, dar tot pasiv. Cum să fii activ interior, cum să fii tot timpul într-o stare de întrebare, de căutare, pentru mine asta este esențialul.

Dana Gonţ: Credeți că nu v-ați născut întâmplător în România? Sau credeți că oriunde v-ați fi născut parcursul dumneavoastră era același?

Andrei Şerban: Cred într-o karmă, cred într-un destin, cred în faptul că nu din întâmplare sunt născut aici și cred că în timpul acestei vieți responsabilitatea pe care o am este să înțeleg de ce am fost născut aici și de ce revin tot aici. Nu întotdeauna înțeleg de ce, dar mă întreb.

Dana Gonţ: Sunteți un om care a trecut prin sute, zeci de întâmplări de-a lungul vieții, aș vrea să încercați să vă amintiți de o întâmplare care v-a marcat în mod pozitiv. Când cineva s-a purtat cu foarte multă generozitate, cu foarte multă bunătate cu dumneavoastră și v-a rămas acel moment în minte pentru toată viața.

Andrei Şerban: E un moment care m-a atins foarte mult. Eram cu această femeie extraordinară, directoarea teatrului La MaMa din New York, Ellen Stewart, în față la Colosseum. Mama mea tocmai decedase și știu că nu am putut să revin în România atunci…

Dana Gonţ: Nici n-ați știut chiar atunci.

Andrei Şerban: Da. Mama mea era pe jumătate grecoaică și numele ei era Elpis, Elpis ceea ce înseamnă porumbel sau speranță în grecește. Și eram acolo și dintr-o dată a venit un tip foarte simplu și ne-a pus nouă, ei și mie, în mână, un porumbel. În acel moment prin porumbel s-a transmis o energie care cred că nu era deloc întâmplătoare cu faptul că era o legătură cu dispariția mamei mele.

Dana Gonţ: Excludeți ideea că a fost o întâmplare și atât.

Andrei Şerban: Absolut sigur nu a fost o întâmplare. Sunt semne pe care nu le înțelegem ale unei generozități care vine de altundeva și pe care ar trebui să le respectăm și să le ținem în noi ca pe ceva prețios, pentru că aceste semne ne dau încrederea că nu totul pe lumea asta este negru și groaznic. Că ideea de miracol, de minune, există la fiecare pas.

Dana Gonţ: Trăim într-o lume cu foarte multe probleme, conflicte, crize, aș vrea să-mi spuneți din perspectiva dumneavoastră, care mai este rostul și locul teatrului astăzi?

Andrei Şerban: Avem nevoie, cred, de un sens al comunității, să fim împreună. Deși cuvântul comunitate deja e un cuvânt care este distrus de limbajul dogmatic de regim comunist, dar comunitate în sensul mistic, în sensul vechi, grecesc al cuvântului, e ceva care ne înnobilează. Și ideea de te simți că ești cu celălalt și că împreună putem să avem gustul a altceva, a unei alte calități, a unei calități, pe care n-o întâlnim în viață de obicei. De aceea, mergem la teatru și ca să fim entertained și ca să fim… să râdem sau să fim atinși, ori să fim emoționați ori să ne distrăm. Dar nici emoția, nici distracția nu sunt destul, ci când eram mic mergeam la teatru și se lăsa cortina, cortinele nu prea mai sunt sunt la modă azi, dar se lăsau cortine. Și mă uitam la cortină și copil fiind mă întrebam ce e în spatele cortinei, ce magie se ascunde în spatele cortinei și când se ridica cortina aveam acel moment în care făceam: aaaa! Și acest „aaaa!” E ceea ce ne lipsește în teatru. Pentru asta cred că trebuie să mergem la teatru.

Dana Gonț: Știu că nu vă plac concluziile, dar aș vrea să vă rog totuși să-mi spuneți ce v-a învățat până acum viața că este cel mai important?

Andrei Şerban: Dacă pot să-mi amintesc că sunt aici pentru un timp foarte scurt și dacă trăiesc această clipă fără să o simt din adâncul meu, clipa s-a dus și am și o datorie, am și o șansă de a servi ceva. De a servi ceva care este mai mare decât mine însumi.

Andrei Şerban, decembrie 2015.

Abonați-vă la newsletter pentru a afla înaintea tuturor despre tot ce apare nou pe acest blog și … share if you care 🙂

Save

Save

Dă mai departe: