Dă mai departe:

La sfârșitul anului trecut Facebook a făcut pentru fiecare utilizator un filmuleţ în care ne numără like-urile şi ne aminteşte cât de activi am fost în reţea. Şi asta m-a făcut să ajung la întrebarea: ai trăit cât ai postat?

O statistică publicată de Digi24 ne spune că 66% dintre cei care au un smartphone îl verifică la nici o jumătate de oră după ce se trezesc. Iar pe parcursul zilei interacţionează cu acesta chiar şi de 200 de ori.

Uitaţi-vă în jurul vostru. La oamenii care merg pe stradă cocoşaţi, cu ochii în telefon, la şoferii care conduc cu telefonul la ureche (asta în cazul fericit în care nu vânează Pokemoni în mers), la părinţii care sunt în parc cu copiii. Observaţi-vă pe voi la orice coadă aţi sta, într-o pauză la serviciu sau în mijloacele de transport în comun…

Smartphone-ul în România a apărut cu mai puțin de 10 ani în urmă. Cei mai mulţi dintre noi am trăit mult şi bine fără un telefon lipit” de mână şi totuşi nu suntem mai puţin dependeţi de el. Ştiu oameni care nu mai pot funcţiona dacă îşi uită telefonul acasă sau dacă acesta se descarcă (și uite așa au apărut bateriile externe care se și vând foarte bine). Când te-ai bucurat ultima oară de un apus de soare sau de un curcubeu fără să îl fotografiezi sau să îl pui pe Facebook sau Instagram? Ce ai făcut cu timpul pe care l-ai câștigat pentru că, în loc să mergi la magazin, ai comandat online?

Nu scriu acest articol ca să intre în lunga serie de articole împotriva evoluţiei şi tehnologiei. Nici vorbă! Tehnologia are multe aspecte pozitive şi a pornit de la multe intenţii bune. Utilizarea ei poate fi însă o armă cu două tăişuri. Majoritatea device-urilor sunt un substitut pentru ceva din viaţa reală sau un mod de a ne face viaţa mai uşoară (deci, să avem mai mult timp pentru ceea ce e important). În mod paradoxal ajung însă să ne ocupe şi mai mult timpul şi mintea.

Am citit recent un fragment din cartea Here I am” a lui Jonathan Safran Foer, apărută la editura Hamish Hamilton. O găsiți la Cărturești. Sunt lucruri faine pe care le spune scriitorul. Am tradus aici, cu stângăcie, un scurt fragment. Dacă e pe gustul vostru, căutați originalul.
Și nu uitați: privirea în telefon ne ține prea mult capul plecat

”Împreună cu soţia mea am încercat să ne decidem dacă e bine sau nu să aflăm sexul primului nostru copil înainte de naştere. Am discutat problema şi cu unchiul meu, un ginecolog care a ajutat la naşterea a peste 5.000 de copii. Nu mi-a dat niciun sfat şi nici nu mi-a vândut gogoşi spirituale. Dar mi-a spus pe un ton imperativ că e mai bine să nu ştim. Şi a adăugat: „Dacă un medic se uită pe un ecran şi vă spune, e doar o informaţie. Dacă aflaţi în momentul naşterii, e un miracol. (…)

Fiecare „nivel de „evoluție” a făcut să fie mai ușor să evităm efortul emoțional de a fi prezenți. Dar s-a întâmplat un lucru ciudat: am început să preferăm substitutele. E mai ușor să dai un telefon decât să faci efortul de a face o vizită în carne și oase. E mai ușor să lași un mesaj decât să porți o conversație – poți spune ce vrei, fără să urmeze un răspuns. Am început chiar să sunăm atunci când știm că nu va răspunde nimeni. Să trimiți un email e chiar mai ușor, pentru că te poți ascunde și mai bine, în lipsa inflexiunilor vocale, și bineînțeles nu poți să ”dai” de cineva. Cu sms-ul, pretențiile de cursivitate sunt și mai reduse și încă o carapace ți se oferă pentru a te ascunde. Fiecare pas „înainte” a făcut să fie mai ușor – măcar puțin – să evitam munca emoțională de a fi prezenți, să transmitem mai degrabă informații, decât omenie.

Nu e posibil ca tehnologia, în forma în care a intrat în viața noastră de zi cu zi, să ne fi diminuat? Și nu e posibil să fie din ce în ce mai rău? Aproape toate tehnologiile noi au speriat oamenii la început, dar oamenii s-au obișnuit în general cu ele. Așa că probabil rezistența nu e necesară. Dar dacă ea ar exista, de unde ar veni și cum ar arăta?

Cu fiecare generație a devenit mai greu să ne imaginăm un viitor care seamănă cu prezentul. Bunicii mei sperau ca eu să am o viața mai bună decât ei: adică să nu îndur războiul și foametea, să am un loc confortabil în care să mă simt acasă. Dar ce viitor pot să îmi imaginez eu pentru nepoții mei? Că hainele lor vor fi făcute în fiecare dimineață la imprimanta 3D? Că vor comunica fără să vorbească sau să se miște? Numai cineva fără imaginație și care nu e ancorat în realitate poate să nege posibilitatea că ei ar putea trăi veșnic. E chiar posibil ca mulți cititori ai acestor cuvinte să nu moară niciodată. (…)

Să presupunem totuși că avem un număr de zile pentru a găsi și a crea acea frumusețe pe care numai o existență finită o poate căuta, pentru a ne lupta cu întrebarea despre scopul vieții și cu răspunsurile noastre. Folosim deseori tehnologia ca să salvăm timpul, dar, din ce în ce mai mult, tehnologia fie ia timpul salvat cu ea, fie face ca acesta să fie mai puțin prezent, intim și bogat. Mi-e teamă că lumea, cu cât ajunge mai aproape de vârful degetelor noastre, cu atât este mai departe de inimile noastre.

Nu este o situație de ori așa, ori așa. Să fii anti-tehnologie este probabil singurul lucru mai prostesc decât să fii în mod necondiționat pro-tehnologie. E o întrebare legată de balanța de care atârnă viețile noastre.

Într-o zi, nanomașinile vor detecta slăbiciunile inimilor noastre cu mult înainte ca simptomele să ne trimită la doctor. Și alte nanomașini ne vor repara inimile fără să simțim nicio durere, fără să pierdem prea mult timp și fără să cheltuim bani. Dar va fi un miracol doar dacă vom mai fi capabili să simțim miracole – altfel spus, dacă inimile noastre vor merita să fie salvate…”

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Dă mai departe: